Daca doriti ca eseul Dumneavoastra sa fie publicat pe blogul nostru, atunci trimeteti-l pe adresa de email eseu43adm@gmail.com

Translator

luni, 24 decembrie 2012

Iarna anotimpul cadourilor, decembrie luna cadourilor

Iarna este cel mai frumos anotimp. Pe lângă bucuria căderii primilor fulgi de nea şi a jocului în zăpadă, luna decembrie aduce şi multe cadouri.

În noaptea de 5 spre 6 decembrie toţi copiii îl aşteaptă pe Moş Nicolae. Tradiţia spune că în această noapte, Moşul îi răsplăteşte pe toţi copiii cuminţi. Seara, înainte de culcare, copiii îşi curăţă cizmuliţele şi le lasă la uşă pentru ca Moş Nicolae să le umple cu cadouri. Pentru cei care au fost mai puţin cuminţi, Moş Nicola pune lângă cizmuliţe şi un băţ, care trebuie să le amintească copiilor că trebuie să fie cuminţi şi ascultători. Dimineaţa, după ce se trezesc, copiii găsesc în cizmuliţe daruri şi dulciuri din partea lui Moş Nicolae.

O altă sărbătoare de iarnă, mai îndrăgită decât prima, este Crăciunul. Înainte cu câteva zile de data de 25 decembrie, copiii împreună cu familia împodobesc bradul cu globuri, luminiţe şi beteală. După ce bradul este împodobit, crengile verzi ale bradului umplu casa de prospeţime, iar beculeţele cu lumini multicolore aduc în casă lumină şi culoare. În noapte de 24 spre 25 decembrie, atât copiii cât şi adulţii aşteaptă cu sufletul la gură venire lui Moş Crăciun. Pentru cei care sunt mai somnoroşi, întâlnirea cu Moş Crăciun este pe tărâmul viselor. Nici cei care rezistă până târziu nu reuşesc să-l întâlnească pe Moş, pentru că, şiret cum este, strecoară cadourile sub brad în cel mai mic moment de neatenţie. Dimineaţa cu toţii găsesc sub bradul frumos împodobit cadourile pe care şi le-au dorit, cerute moşului în scrisorile trimise la începutul iernii. Deschiderea cadourilor bucură pe fiecare membru al familie, astfel că întreaga casă se umple de veselie şi bună dispoziţie.

Ce frumoasă este luna decembrie, luna cadourilor şi a bucurie pentru toţi copiii!

Prima zi de iarnă la şcoală

A venit prima zăpadă. De la geamul clasei elevii privesc cum cad primii fulgi de nea. Copiii încep să discute între ei despre cum vor merge la săniuş şi cum vor face primul om de zăpadă din acest an. Mărimea fulgilor de zăpadă o impresionează şi pe doamna învăţătoare. Lecţia continuă exact pe aceeaşi temă: Prima zi de iarnă. Elevii citesc din carte poezia, dar din când în când mai aruncă câte o privire pe geam la fulgii de zăpadă care cad neîncetat.

În scurt timp toată curtea şcolii este acoperită de un strat alb de omăt. În pauză, elevii sunt încântaţi de frumuseţea albă care îi înconjoară şi aleargă prin curtea înzăpezită. Roşii în obraji, copiii încep să facă bulgări de zapăda şi să se bulgărească între ei. În scurt timp cu toţii sunt uzi de zăpada proaspătă, din cap până în picioare. 
Copiii se bucurau zgomotos de venirea iernii. Văzând bucuria şcolarilor, profesorii zâmbeau mulţumiţi de veselia lor.

La ieşirea din şcoală, elevii se îndreaptă grăbiţi spre casă. Toţi copii se gândesc doar la zăpadă. Nu peste mult timp vor face oameni de zăpadă, vor merge la săniuş şi se vor juca pe gheţuş.

Compunere sub forma unui dialog cu Moş Crăciun

Este ajunul Crăciunului. Ceasul arată că de mai bine de o oră este trecut de miezul nopţii. În casă este o linişte desăvârşită, singurele care nu dorm sunt beculeţele colorate din bradul de Crăciun. Dintr-o dată se aud paşi înfundaţi în apropierea bradului. În acel moment copilul deschise ochii.
− Moş Crăciun? Visez? spuse copilul buimac de somn.
− Nu visezi copilul taichii, răspunse zâmbind bătrânul cu barbă şi plete albe.
− Moşule, dar tu nu exişti! Ştiu de câţiva ani că cei care pun cadourile sub brad sunt părinţii! bolborosi băiatul, rămas ţintuit în mijlocul patului.
Cuvintele copilului avură efect. Moşul abandonă lângă brad sacul cu cadouri şi se îndreptă către patul copilului.
− Cum să nu exist?! Sunt eu Moş Crăciun, în carne şi oase. Am barbă albă, plete şi haine roşii! Vino mai aproape de te convinge.
− Da! Barba şi hainele par a fi reale, spuse băiatul uimit după ce-l cercetă cu atenţie pe moş. Nu mai înţeleg nimic! De unde vii moşule?
− Cum, nu ştii? Din tărâmul îndepărtat al zăpezii, unde regină este Iarna. Credeam că ştii toate astea, adăugă moşul cu o uşoară tristeţe în glas.
− Ştiu moşule, ştiu! Mai ştiu şi că ai o sanie trasă de reni, care te aşteaptă pe casă până ce te furişezi pe horn să aşezi cadourile sub brad.
− Băiatul moşului, nu mai crede toate poveştile, nu e chiar aşa, răspunse moşul plin de sine. Sania este colea în faţa casei, niciodată nu am aterizat pe acoperişurile caselor. Sania este prea grea pentru aşa ceva! O vezi? întrebă moşul arătând spre geamul care dădea spre faţa casei.
Băiatul se ridică din pat şi cu teamă se apropie de geam. Mare i-a fost mirarea să vadă în faţa casei o mândreţe de sanie cu 4 reni înaripaţi precum caii lui Făt-Frumos. Exclamă:
− Dar aia chiar este o sanie ... şi renii. Ce frumoşi sunt moşule! Sunt bătrâni, că par foarte în putere?
− Ha, ha! Bătrâni ca mine copile! chicoti moşul ţinându-se cu mâna de burtă, şi adăugă cu mândrie: peste 500 băiete! 
− Uauuu! exclamă mut de uimire copilul.
− Dar gata cu vorba, că avem treabă. Ai fost cuminte?
− Moşule, am fost cel mai cuminte din camera asta! răspunse şiret băiatul.
− Ha, ha, ha! Da năzdrăvan mai eşti! Aşa răspuns nu am auzit în toţi cei 500 de ani ai mei! şi Moşul continuă să zâmbească mulţumit de răspunsul ce-l auzise.
Copilul continuă alte câteva minute bune să discute cu moşul. I-a spus o poezie, un cântecel şi i-a povestit despre şcoală şi despre colegi. Era incredibil, moşul îl asculta şi îl înţelegea. Era la curent cu toate cele noi, inclusiv cu computerul. La un moment dat, bătrânul îl anunţă:
− Copilu' moşului, a venit vremea să plec. Mă aşteaptă şi alţi copii.
− Moşule, dar eu vreau să mai stai. Se poate?
− Mi-e teamă că nu! E trecut de miezul nopţii şi sunt deja în întârziere, spuse moşul grăbit.
− Ce păcat! Moşule cum pot să mai dau de tine? Unde pot să-ţi trimit o scrisoare din când în când? replică cu emoţie copilul.
− Uite, am să-ţi las adresa mea de email! Îmi poţi scrie şi am să-ţi răspund.
− Adresă de email? Ai tu aşa ceva moşule? veni răspunsul copilului, semn că încă nu se obişnuise cu surprizele moşului.
− Da! Cum crezi tu că reuşim noi Moş Crăciunii să ţinem evidenţa scrisorilor primite de la toţi copiii?
Moşul îi înmână copilului cartea sa de vizită, un cartonaş roşu, scris cu alb, pe care era trecută o adresă de email şi un nume − Moş Crăciun. Acaparat de frumuseţea cartonaşului roşu, copilul nu băgă de seamă cum moşul dispăru din cameră. Când realiză că moşul nu mai e lângă el, alergă repede la geam. Avu timp să vadă sania trasă de reni ridicându-se spre văzduh, iar pe moş făcându-i cu mâna în semn de la revedere. Lăcrimând de emoţie copilul  rămase cu faţa lipită de geam şi cu ochii pe sania moşului până când acesta dispăru în zare.
Înnecat de lacrimi şi suspine copilul se trezi. Era agitat. Îşi spuse:
− Oare am visat? Totul să fi fost un vis? Se pare că da! Moş Crăciun nu există, am avut dreptate.
În timp ce scruta împrejurimile camerei după un semn care să-i confirme prezenţa moşului rămase împietrit. Pe biroul din cameră, lângă tastatura computerului zări cartea de vizită din somn. În stânga sa, sub bradul de Crăciun se odihneau mai multe cadouri frumos ambalate.

Scurtă descriere a unui peisaj de iarnă

Peisajul de o mare frumuseţe este asemenea unui tablou pictat în alb. Natura se pierde sub albul rece al zăpezii. Felul în care totul este cuprins de albul infinit stârneşte celui care priveşte acest peisaj teamă şi nelinişte. 

Cerul este tăcut şi mohorât. Razele soarelui rotund şi palid se chinuie să răzbată printre norii groşi şi albi. Din înaltul cerului fulgi mici şi deşi de zăpadă se rostogolesc fără încetare spre pământul deja acoperit de o mantie albă şi strălucitoare. Fulgii cad de parcă un personaj înspăimântător ar cerne fără încetare ninsoarea printr-o sită uriaşă. Vântul scăpat din hăţuri bate fără oprire, viscolind omătul în stânga şi în dreapta. Troiene mari de zăpadă pot fi observate ici-colo, iar cărările umblate de oameni sunt acoperite în totalitate de oceanul alb.

În zare se văd sate îngropate sub munţi de omăt. Singurul semn de viaţă în pustiul de zăpadă, care ne duce cu gândul la căldura din vetre, este fumul gros care iese din coşurile caselor. În curţile caselor, oameni, animale şi orătănii stau ascunse în locuri ferite de atingerea geroasă a iernii. Nici ţipenie de om nu se observă pe uliţele satelor adormite.

Copacii se resimt de pe urma greutăţii omătului care-i apasă pe umeri. Asemenea unor fantasme albe, copacii se pierd în zare, trezind în privitor năluciri de spaimă. De-a lungul drumului acoperit cu un covor alb, plopii par nişte lumânări albe înşirate într-o ordine perfectă.

Întâlnirea cu Moş Crăciun

– Copii, aţi fost cuminţi? întrebă Moş Crăciun, în timp ce deschidea sacul roşu plin ochi cu cadouri.
– Da! au răspuns copiii într-un glas, bucuroşi la vederea sacului cu daruri.
– Ia să-mi spuneţi voi pe rând dacă v-aţi ascultat părinţii şi dacă v-aţi făcut temele?
– Da moşule, eu am fost cel mai cuminte băiat, spuse Ionel cu emoţie.
– Şi eu am fost cuminte, nu chiar întotdeauna, dar mi-am făcut temele în fiecare zi, răspunse cu mândrie Andrei.
– Moşule şi eu am fost cuminte, deşi uneori părinţii m-au mai certat. Temele am încercat să mi le fac în fiecare zi, dar în ultima săptămână nu am reuşit pentru că am fost bolnav, spuse Mihai speriat că el ar putea să nu primească daruri din partea moşului.
– Dragii moşului, din scrisorile pe care le-am primit de la părinţii voştri am aflat că aţi fost cuminţi şi ascultători la şcoală. Fiecare din voi merită un cadou, spuse moşul zâmbind. Haideţi mai bine să-mi spuneţi ce cadouri doriţi!
– Moşule, după cum ţi-am scris în scrisoare, spuse Mihai, eu îmi doresc foarte mult un PSP. Părinţii mei mi-au promis că mi-l aduce moşul.
– Iată copilul taichii PSP-ul! Da să nu te joci prea mult, să ai timp şi de lecţii, adăugă Moş Crăciun pe un ton dojenitor.
– Da moşule, sări imediat Mihai la vederea mult doritului joc! Aşa am să fac, promit! 
– Andrei, am înţeles că tu îţi doreşti un Nintendo Wii, nu-i aşa?
– Da, asta vroiam, dar...
– Iată jocul băiete, dar să-mi promiţi că vei fi cuminte tot timpul!
– Voi fi! spuse copilul cu bucurie în glas.
– Ionel, tu ce ţi-ai dorit?
– Eu mi-am dorit o soră, spuse uşor ruşinat băiatul.
– A, tu eşti cel cu surioara, zise moşul şi izbucni într-un râs sănătos, după care adăugă:
– Băiatul moşului, surioara nu încăpea în sac, aşa că ţi-am adus un teanc de cărţi. Am înţeles de la părinţii tăi că îţi place mult să citeşti. Greşesc?
– Nu greşeşti moşule, îmi place mult să citesc. Îţi mulţumesc mult moşule!
– Dragii mei eu trebuie să plec acum, mă aşteaptă şi alţi copii, spuse moşul şi se pregăti de plecare. Dacă sunteţi cuminţi la anul ne întâlnim din nou şi vă voi aduce cadouri la fel de frumoase!

O scrisoare neobişnuită către Moş Crăciun din partea unui elev


Dragă Moş Crăciun,

Mă numesc S. A. şi acum am 8 ani. Îţi mai aminteşti de mine? Probabil că primeşti multe scrisori de la copii şi nu mă mai ţii minte. Îţi reamintesc câteva informaţii despre mine. Sunt elev în clasa a II-a la o şcoala din Bucureşti, din cartierul Vatra Luminoasă. Locuiesc doar cu mama mea, părinţii mei sunt divorţaţi, iar anul trecut îţi spuneam că sunt foarte supărat că mama mea e mereu tristă. Şi ţi-am cerut un PSP, pe care mi l-ai adus! :-) Acum îţi aminteşti moşule?

Vreau să-ţi spun moşule că, de la scrisoarea pe care ţi-am scris-o anul trecut, multe s-au întâmplat, dar în principal am fost cuminte şi am învăţat foarte mult la şcoală. Uneori mama m-a mai certat atunci când am făcut câte o boacănă, dar nu s-a supărat mai ales că i-am promis că voi fi din ce în ce mai cuminte.

În ultima scrisoare îţi spuneam că nu mă prea descurc la şcoală, pierdusem multe zile fiind bolnav. Acum pot să-ţi spun că am învăţat din greu şi am recuperat tot ce am pierdut în zilele în care am lipsit. Moşule, am fost lăudat de doamna învăţătoare şi am fost dat exemplu la şedinţa cu părinţii! Mama mea a fost foarte mândră de cuvintele doamnei. Mai vreau să-ţi spun moşule că am luat doar calificative de excelent şi foarte bine tot anul. Materia mea preferată a rămas matematica, dar am început să mă descurc din ce în ce mai bine şi la citire şi scriere. Pentru toate acestea trebuie să-i mulţumesc mamei care a fost mereu alături de mine şi m-a ajutat să devin unul dintre cei mai buni elevi din clasă. Nu-i aşa că e fantastic moşule?

În această scrisoare, în primul rând, nu vreau să cer un cadou pentru mine ci pentru mama mea. Moşule ce îţi voi cere eu nu este simplu de îndeplinit, dar cum ştiu că tu eşti năzdrăvan am speranţa că te descurci tu într-un fel sau altul şi cu cerinţa mea mai neobişnuită. Vreau pentru mama mea SănătateFericire şi Succes! Moşule, mama mea este o femeie demnă, nu o să-ţi ceară ea nimic, deşi a trecut prin multe încercări în viaţă. Crezi că poţi face ceva în privinţa cadoului pe care mi-l doresc pentru mama mea?

Moşule... m-am mai gândit la o chestie. Dacă ai loc în sacul tău, cel mare şi roşu, poate pui şi 2 CD-uri cu jocuri pentru PSP-ul pe care mi l-ai adus anul trecut. Am doar 2 jocuri şi le-am jucat cap coadă de mai multe ori, deja m-am plictisit până peste cap de ele.

Moşule, la fel ca în anii trecuţi, am să te aştept cu nerăbdare. Am să mă chinui să nu adorm în acest an, să te pot întâmpina cu prăjituri şi un pahar cu lapte. Dar te rog mult moşule să nu uiţi de cadoul pentru mama mea, pentru că o iubesc foarte mult!
Cu drag moşule, al tău veşnic admirator,
S.A.

O scrisoare către Moş Nicolae


Îţi scriu această scrisorică la îndemnul mamei mele. Ea spune că trebuie să ştii mai multe despre mine ca să poți alege cât mai bine cadourile pe care mi le vei aduce. Înainte de orice vreau să-ţi spun că am încercat cât am putut să fiu cuminte, la şcoală şi acasă, să învăţ şi să o ascult pe doamna învăţătoare. Uneori nu am reuşit chiar cât mi-aş fi dorit, dovadă unele reproşuri pe care mi le-a făcut mama. Din câte am înţeles de la mama mea este loc de mai bine. La şcoală am primit calificative de excelent, foarte bine şi un singur bine. Moşule sunt mândru nu am avut nicodată calificative de suficient sau insuficient!

Moşule, în privinţa cadourilor pentru noaptea în care te aşteptăm să ne pui daruri în ghetuţe, nu am preferinţe. Orice e binevenit şi primit: dulciuri, fructe, o carte etc. Moşule am să-ţi pregătesc pe măsuţa de lângă uşă nişte prăjiturele şi un pahar de lapte. Să le guşti moşule, sunt preferatele mele! 

Să ştii că anul acesta o să-mi curăţ ghetuţele - le voi spăla şi şterge - cu o seară înainte. Ştiu că anul trecut am uitat moşule, îmi cer scuze, nu se va mai întâmpla niciodată. Promit!

Moşul mai am o rugăminte, dacă se poate să nu-mi aduci anul acesta o nuia. Promit că o să fiu cel mai cuminte copil, nu va avea nevoie mama mea de acea nuia!

Un scurt dialog cu titlul Un Crăciun ideal

Ziua mult aşteptată de 24 decembrie a sosit. Cei trei fraţi Mirela, Viorica şi Alexandru sunt nerăbdători să împodobească bradul de Crăciun şi să-l întâmpine pe Moş Crăciun. Nici de cadouri nu au uitat. Ca în orice an, cadourile sunt cele mai aşteptate motive de bucurie şi încântare. Dar până la acel moment mai erau câteva ore. La un moment dat se auzi glasul tatălui:
- Copii, haideţi să împodobim bradul. Doriţi?
- Da, răspunseră copiii la unison. Credeam că nu mai întrebi, adăugă unul dintre ei.
- Să stabilim fiecare ce face. Vreau să avem cel mai fumos brad, spuse tatăl uitându-se mulţumit la mândria de brad pe care îl cumpărase din piaţă. Mirela, tu vei pune globurile, dar cu mare grijă să nu se spargă, nu vreau să te accidentezi cum ai făcut anul trecut. Viorica, tu eşti responsabilă cu beteala, iar tu Alexandru mă vei ajuta să punem cât mai bine ghirlandele cu beculeţe.
După ce tatăl a trasat responsabilităţile fiecăruia, se puseseră cu toţii pe treabă. Au urcat bradul pe un suport şi au desfăcut cu grijă crengile. Dintr-o dată camera se umplu de un miros proaspăt, specific de brad. În ordinea enumerată de tatăl copiilor, cei 3 au aranjat globurile, beteala şi beculeţele. Bradul arăta ca în filme! Frumos de să stai o zi să-l priveşti în continuu şi să nu te saturi. Ca în fiecare an, mama celor 3 copii era chemată să dea verdictul:
- Mamă, strigă fetiţa cea mică, Mirela. Vino să ne spui dacă mai trebuie să adăugăm ceva!
- Acum, doar să pun cozonacul la cuptor, se auzi glasul mamei, care trebăluia prin bucătărie.
Era o obişnuinţă a casei ca înainte de miezul nopţii de 24 decembrie, mama să pună la copt cozonacul şi să pregătească sarmalele. Deja casa era plină de cele 2 mirosuri îmbietoare, întâlnite în fiecare casă românească de Crăciun: sarmale şi cozonac. După ce termină ce avea de făcut, mama apăru în cadrul uşii şi rămăsese uimită.
- Ce frumos arată! Nu cred că am avut vreodată un brad atât de frumos. Este o adevărată desfătare pentru ochi! Nu cred că mai e nevoie de ceva, în opinia mea este perfect. Copii, adăugă mama, în câteva minute să veniţi la masă. Vă e foame?
- Da, mamă ne foame, veni rapid răspunsul din partea copiilor. Dar ce bine miroase cozonacul mamă, completă Alexandru.
- Copii, i-aţi scris moşului ce cadouri vreţi să vă aducă? întrebă tatăl, zâmbind în timp ce-i făcea cu ochiul mamei.
- Da, da i-am scris tată. Dar crezi că Moş Crăciun îşi permite să ne aducă cadourile pe care le-am cerut? întrebă pe un ton serios Viorica.
- De ce spui asta fata tatii? întrebă tatăl puţin uimit de tonul grav pe care se exprimase fata mijlocie.
- Cum tată, nu ştii? E criză tată. Cred că e criză şi pentru Moş Crăciun, spuse fata cu tristeţe. Ce se va alege de cadourile noastre?
- Ei, lasă Viorica, nu te speria, spuse mama chinuindu-se să nu izbucnească în râs. Moş Crăciun e năzdrăvan, el nu cumpără cadourile, deci nu are nevoie de bani, completă mama pentru a alunga cu totul temerile fetiţei.
- Da? ce veste bună, spuse Viorica şi faţa i se lumină. Sunt foarte nerăbdătoare să văd cadourile pe care le vom găsi sub brad.
- Haideţi mai bine să mergem la masă, spuse mama copiilor. Orice Crăciun ideal în familie trebuie să înceapă cu o masă tradiţională de Crăciun
- Haidem! răspunseră ceilalţi în cor.

A venit vacanţa de iarnă!

A venit iarna şi odată cu ea şi vacanţa pe care de abia o aşteptam. Mă bucur tare mult că s-a terminat şcoala şi nu mai am teme de făcut, cel puţin nu în fiecare zi. Mă bucur că pot să dorm cât vreau eu şi că nu mă mai trezesc dimineaţa devreme. 

În vacanţa aceasta am multe lucruri de făcut: să împodobesc brăduţul, să cumpăr cadouri, să o vizitez pe bunica, să mă întâlnesc cu prietenele mele, să merg să o colind pe doamna învăţătoare etc.

Primul lucru şi cel mai important e să împodobim brăduţul de iarnă. Am cumpărat deja globuleţe noi şi mai avem multe de anul trecut. Unchiul meu mi-a adus când a venit în vizită şi o instalaţie tare frumoasă cu multe beculeţe. Aşa că sunt sigură că moşul o să ştie unde să vină să imi aducă cadourile pe care le doresc.

Mai apoi, mama mea mi-a promis că vom merge în vizită la bunica. Bunica mea are un câine tare frumos. Îl cheamă Ulbert şi are 5 ani. E tare jucăuş. Are blana neagră şi creaţă, iar nasul lui e mereu rece şi umed. Îi place mult să se joace cu mine şi mereu dă din coadă când mă vede. Şi mie imi place să mă joc cu el.

Într-o altă zi, voi merge cu Anda şi cu Camelia, vecinele mele, la locul de joacă. Dar aşteptăm să vină zăpada pentru că vrem să facem un om de zăpadă şi să ne jucăm cu bulgări de zăpadă. Am văzut la televizor, într-un film că poţi să faci şi îngeraşi în zăpadă. Voi încerca şi eu să fac unul.

Sperăm să ne întâlnim şi cu doamna învăţătoare. Oricum vom merge la ea să îi cântăm colinde de Crăciun. Ne-a spus în ultima zi de şcoală, tuturor copiilor, că ne aşteaptă să o colindăm în ajunul Crăciunului. Ne-a promis că ne dă prăjiturele şi câte un ceai cald.

Iar dacă moşul îmi aduce tot ce i-am cerut, acestă vacanţă va fi cea mai frumoasă din viaţa mea. Cât mă bucur că suntem în vacanţă! 

Descrierea unei nopţi de iarnă

Noaptea de iarnă este cel mai neprietenos lucru posibil. Temparaturile foarte mici fac din orice plimbare în noapte o activitate imposibilă. Încremenirea naturii se transferă încetul cu încetul asupra oricărui om, care îndrăzneşte să iasă din casă. Oricât de înfofolit ar fi omul acela, gerul năpraznic pătrunde prin cea mai mică deschizătură a hainelor şi pune stăpânire pe el, asemenea unui duh necurat.

Singurul care se află în elementul său în nopţile de iarnă este crivăţul. Fără nicio mustrare de conştiinţă, crivăţul îşi aruncă răsuflarea turbată şi friguroasă asupra naturii. Nimic nu-i scapă! Copaci, vegetaţie, râuri, pâraie toate cad pradă îngheţului său din care-şi vor reveni cu greu. Nici animalele nu sunt ferite de atingerea sa nefastă. În încercarea de a scăpa de contactul cu temperaturile scăzute, animalele se cuibăresc cât mai adânc în măruntaiele pământului. 

O prezenţă constantă în nopţile de iarnă este şuieratul copacilor. Aflaţi într-o luptă aprigă cu vântul furios, care ar vrea să-i culce la pământ, copacii scot zgomote ascuţite de parcă ar ţipa de o durere sfâşietoare. Doar cei mai semeţi dintre copaci rezistă, unii dintre ei cedează în faţa urgiei. 

De după cerul negru al nopţii de iarnă, nici regina nopţilor, luna, nu pare mai fericită. Mai mică şi mai puţin luminoasă decât în nopţile senine de vară, luna pare că se ascunde după norii grei şi pufoşi. De acolo de sus îşi arată din când în când razele timide, aducând o licărire de viaţă în peisajul adormit şi trist. Dar cu toate acestea nu reuşeşte decât puţin să schimbe aspectul sinistru al unei nopţi de iarnă.

În timpul nopţii nici zăpada nu mai pare atât de frumoasă precum apare ziua. Cu o tentă gri, neaua nu mai are nimic din albeţea şi strălucirea de peste zi. Chiar şi structura sa pufoasă se schimbă, devine aspră, iar atunci când vântul suflă în ea o spulberă în mii de părţi abrazive.

O întâmplare iarna

Întreaga dimineaţă fulgi mari de zăpadă au cernut din cer. Zăpada căzută cu nemiluita s-a depus într-un strat gros pe copaci, maşini, dar mai ales pe stradă. Un grup de trei copii zgomotoşi profitau de terminarea orelor şi se bucurau de zăpada aflată din belşug în natură. Au ieşit pe poarta şcolii, vociferând şi făcând bulgări de zăpadă.

Chiar în acel moment, o bătrână se chinuia să-şi facă loc prin zăpada ce era aşternută pe stradă. Cu bastonul într-o mână şi cu o plasă voluminoasă în cealaltă, făcea paşi mici de parcă ar fi măsurat strada cu pasul. După câţiva metri, aproape de grupul de elevi, a alunecat pe zăpada proaspăt depusă pe caldarâm şi a căzut cu o bufnitără.

Uimiţi de cele ce se petreceau în faţa ochilor lor, copiii s-au oprit pe loc din zbenguiala lor. Imediat s-au îndreptat cu toţii spre bătrâna întinsă în zăpada care nu dădea niciun semn de viaţă. În timp ce o întrebau dacă a păţit ceva şi dacă este în regulă, doi dintre au apucat-o de câte o mână şi au ridicat-o cu grijă în picioare. Al treilea elev a apucat voiniceşte sacoşa mare şi grea a bătrânei. Apoi au întrebat-o politicos dacă o pot însoţi până aproape de casa dânsei. Bătrâna le-a spus că stă la o stradă distanţă şi ca i-ar prinde foarte bine ajutorul copiilor. 

Fără să stea pe gânduri, elevii au pornit la drum şi s-au asigurat că bătrâna a ajuns la locuinţa sa cu bine. La despărţire, bătrâna i-a binecuvântat şi le-a mulţumit celor trei copii, spunându-le că i-ar fi plăcut şi ei să aibă aşa nepoţi destoinici. Bucuroşi că au făcut o faptă bună, copiii s-au îndreptat spre caselor lor, hotărâţi să povestească părinţilor întâmplarea prin care au trecut.

Cum îmi petrec timpul liber iarna

Imediat ce ajung acasă de la şcoală, prima mea grijă este să-mi fac lecţiile şi să să învăţ pentru a doua zi, iar apoi să-mi fac ghiozdanul. Cu o astfel de organizare zinică, mereu îmi rămâne timp berechet pentru a mă bucura de timpul meu liber.

Iarna cel mai mult îmi place să merg la săniuş sau cu patinele. Pe dealul din apropierea casei mele, an de an, copiii fac coadă la derdeluşul ce se formează. Eu sunt nelipsit de la această activitate. Am o sanie foarte rapidă, care alunecă foarte uşor pe orice tip de zăpadă, motiv pentru care sunt o mică vedetă de fiecare dată când ajung pe derdeluş.

La câteva străzi distanţă de casa mea, iarnă de iarnă, este deschis, pe întreg sezonul, un patinuar în aer liber. El este bucuria copiilor din cartier. Aproape în fiecare zi ne strângem zeci de copii şi patinăm cât ne ţin puterile. Deoarece am patinat foarte multe ore, am ajuns să fiu foarte priceput în acest sport. Dacă ar exista în oraş un club de hochei pe gheaţă, aş fi primul care s-ar înscrie şi ar practica un astfel de sport.

Atunci când timpul îmi permite, îmi face foarte mare plăcere să ies din casă şi să fac poze. Am un aparat foto destul de performat, primit de ziua mea din partea părinţilor, aparat cu care reuşesc să fac nişte poze grozave. În această iarnă nu am reuşit să imortalizeze prea mult din peisajul înzăpezit, dar timpul nu este pierdut, deoarece zăpada nu va trece atât de uşor în această iarnă. În zilele ce vor urma voi încerca să prind în câteva imagini săniuşul copiilor, dar şi patinuarul plin de copii veseli.

După ce mă întorc de afară, obosit de joaca în zăpadă, de multe ori deschid o carte şi citesc. Autorul meu preferat este Jules Verne. Am citi mai multe cărţi scrise de el, dar mai sunt încă titluri pe care nu am apucat să le citesc. Cu siguranţă următoarea pe listă este "20.000 de leghe sub mări", carte despre care am auzit doar lucruri bune.

Iată câteva din activităţile mele, pe care la practic iarna, în timpul meu liber.

Descrierea unui fulg de zăpadă

Văzduhul plumburiu este presărat cu nori groşi şi pufoşi. Încărcaţi cu zăpadă multă, aceştia se pregătesc să cearnă nea din belşug, peste pământurile îngheţate. Din mijlocul norilor, un fulg mare de zăpadă se desprinde şi începe să alunece lin spre sol. Mai uşor decât aerul şi mai frumos decât vântul, fulgul de zăpadă pare o iluzie albă, ce se îndreaptă nehotărâtă spre marea de alb de desubt. Purtat în stânga şi-n dreapta, de către suflul rece al înălţimilor, planează graţios precum o pasăre. Pare neobosit şi determinat să rămână cât mai mult aproape de cer. Îi plac înălţimile şi temperaturile scăzute. Fără de ele, viaţa lui este efemeră. Dansul său suav îl poartă peste câmpii, munţi şi lunci, îmbrăcate în straie albe de gală. De acolo de sus vede fumul alb al caselor, care se împleteşte cu alţi fulgi de zăpadă, vede copaci cu umeri ninşi, ape complet îngheţate şi oameni cuibăriţi lângă vetrele focurilor. Fraţii lui, fulgii de nea, îl aşteaptă jos. Îl salută la unison şi-i spun să-şi continue zborul spre infinit. Hotărât să mai zboare o perioadă, fulgul de zăpadă caută cu disperare un curent ascendent, care să-l urce înapoi spre cer. Îl găseşte, iar pentru o perioadă reuşeşte să-şi continue călătoria. Dar stăpâna absolută a pământului, Gravitaţia, nu ţine cont de dorinţa lui. Cu mâna sa lungă şi invizibilă, îl atrage încetul cu încetul spre pământ şi-l aşază lângă ceilalţi fulgi. După ce-l îmbrăţişează, fulgii îl îşi dau mâna în împrospătarea covorul alb, aşternut peste natură.

Prima zăpadă

Anotimpul zăpezii, al bucuriei şi al cadourilor este aici. De ieri a început să ningă cu fulgi mari şi pufoşi. Natura s-a îmbrăcat în haine albe de gală şi aşteaptă să fie admirată de oamenii veseli.

Cei mai bucuroşi de sosirea iernii sunt copiii. Veselia şi încântarea li se citeşte în ochi. Cu toţii au în gând un singur lucru: jocul în zăpadă. Fascinaţi de albul nesfârşit, nici nu bagă de seamă cum acul termometrului scade mult sub zero.

O bucurie de nestăpânit m-a cuprins şi pe mine. Împreună cu Sergiu ne-am pregătim săniile pentru pârtie, încă de ieri. Nerăbdarea ne-a cuprins. Neaua strălucitoare ne cheamă afară din casă.  Ne îndreptăm spre derdeluşul plin de copii, care se bucură zgomotos de fiecare fulg de nea. După ce am bătătorit bine de tot zăpada cu săniile, a început bulgăreala. Nu ne-am oprit până ce fiecare din nou a devenit alb, din cap până în picioare. După ce am luat o scurtă pauză am adunat multă zăpadă la un loc. Din ea am încropit un om de zăpadă mare. Mândri de isprava noastră ne-am îndreptat bucuroşi spre casă. Chiar dacă oboseala aproape ne doborâse, în ochii fiecărui copil se putea citi fericirea.

De fiecare dată prima zăpadă este minunată, iar iarna este cel mai frumos anotimp pentru copii.

Un peisaj marin iarna

Valuri mari, care depășesc statura unui om lovesc fără milă malurile litoralului. În liniștea plajei pustii, departe de vacarmul obișnuit al orașului de la Marea Neagră, marea agitată scoate sunete puternice. Parcă ar fi niște ciocane care izbesc necontenit. Mișcarea de du-te-vino a valurilor, atât de fermecătoare în timpul sezonului estival, acum, iarna, este tulburătoare. Marea pare o fiară dezlănțuită care mușcă neîncetat din nisipul fin al malului. Se zbate, zbiară, după care se retrage la fel de furioasă în matca sa. Apoi se reîntoarce. Mai nervoasă și mai șuierătoare, aducând totodată în prim plan un curent marin parcă scos din congelator.

Privirea mi-e atrasă de digul gros din beton armat, dublat de o armată de stabilopozi. Apa rece ca gheața, adusă din largul mării agitate, acoperă în totalitate linia întâi de apărare a digului masiv. Șuieratul rezultat din încrâncenarea valurilor mării cu malul dur de beton este întrecut doar de sunetul vântului năprasnic. Răsuflarea rece și violentă a acestuia amenință orice ființă care îi stă în cale. Un pescăruș care își odihnea corpul zvelt pe unul dintre brațele unui stabilopod este alungat de un val care a măturat totul în cale. S-a ridicat exact la timp. Dacă ar mai fi zăbovit o secundă, valul ucigător l-ar fi dus spre abisurile mării sălbatice. Cu un sunet prelung, triumfător, pescărușul se ridică tot mai sus, până când își ajunge confrații, ce se rotesc deasupra valurilor din ce în ce mai mari. Intră în hora acestora, după care planează cu o grație de invidiat, călărind rafalele de vânt cu o agilitate specifică.

În tot acest timp, ating cu pașii malul înghețat, format din nisip îmbibat cu apă. Dacă fac abstracție de apa din dreapta mea și de casele din stânga, atmosfera îmi pare selenară. Răceală, frig, vânt, îngheț, urgie, condiții neprielnice de viață sunt cuvintele care îmi trec prin minte în timp ce bântui ca o nălucă pe plaja pustie. Încerc să-mi imaginez împrejurimile în timpul verii: șezlonguri, oameni în șorturi care profită de razele soarelui, copii veseli bucurându-se de valurile mării. Preț de câteva secunde parcă văd toate acestea. Brusc, gândurile îmi sunt alungate de o rafală de vânt furioasă. Mai că mă dărâmă de pe picioare. Dacă până acum vântul și frigul îmi invadaseră corpul, această nouă manifestare a vântului îmi cotropește sufletul. Un fior mă străbate din cap până în picioare. E semn că plimbarea mea pe lângă marea dezlănțuită de anotimpul înghețului trebuie să se sfârșească. Îmi îndrept pașii spre hotel, cu gândul la camera primitoare și bine încălzită. În spate marea devine tot mai agitată, iar glasul ei, ca a unei fiare scăpată din cușcă, se aude prelung. Cu brațele sale lungi marea se prinde de țărm încercând parcă să iasă la țărm. Grăbesc pasul, nu ar fi bine să fiu pe aproape atunci când marea mânioasă va pune stăpânire pe întreg peisajul marin.

Prima mea vacanță de iarna la țară

Vacanța aceasta de iarnă a fost specială. Pentru prima dată mi-am petrecut aproape toată vacanța la țară. A nins mult, iar zăpada a ținut pe toată perioada cât am stat acolo. Cât vedeam cu ochii totul era acoperit de un strat alb strălucitor. Copacii, dealurile, casele, curțile oamenilor era îmbrăcate în straie albe. Întreg peisajul era gătit ca de sărbătoare și mi-a insuflat un sentiment de bucurie.

Zi de zi am alergat și m-am bulgărit cu verii mei. Zăpada căzută din belșug ne-a oferit posibilitatea să facem și oameni de zăpadă. Împreună cu ceilalți copii din sat ne-am dat și pe derdelușul din apropiere. A fost fascinant. Spre deosebire de celelalte ierni când mi le petreceam în casă, anul acesta am stat mai mult pe afară. Temperaturile blânde, dar suficient de reci cât să păstreze zăpada intactă ne-a permis să ne bucurăm pe deplin de frumusețea anotimpului iarna.

În aceste zile, petrecute la la țară, am aflat pe viu și câte ceva despre tradițiile și obiceiurile de iarnă românești În zilele de Crăciun și la cumpăna dintre ani, am fost la colindat, cu steaua și cu plugușorul. Abia acum am înțeles de ce se spune că tradițiile românești sunt foarte frumoase. Dar pentu a le aprecia la adevarata valoare trebuie să fii în mijlocul celor care încă la practică, adică în rândul oamenilor de la țară.

Cred că nu voi uita niciodată această vacanță de iarnă. Am învățat că iarna chiar este anotimpul veseliei, precum și faptul că zăpada poate fi ceva frumos dacă ieși din mijlocul orașului. Iarna trebuie trăită și simțită pe deplin la țară, cât mai aproape de natură, departe de televizor, internet și caloriferele bine încălzite ale apartamentelor de la oraș.

De vorbă cu izvorul înghețat

Iarna grea s-a așternut peste locurile scăldate de apele cristaline ale izvorului. Apa proaspătă ce-i forma corpul alungit și șerpuit a dispărut aproape în totalitate. Se ascunde undeva sub pojghița de gheață masivă. Acum, izvorul înghețat nu mai are glas și nu mai are farmec. Tăcut, își poartă meandrele într-o amorțire similară cu a întregii naturi.

Știam izvorul acesta ca fiind guraliv. Până să vină gerul naprasnic peste el, șoptea vorbe dulci și armonioase oricui îl asculta. M-am apropiat de el în speranța că-i voi auzi și acum susurul vorbelor. Mi-a răspuns cu glasul răgușit, ca a unui om istovit de lupta cu frigul nemilos, că iarna crudă e neîngăduitoare cu el. Supărarea i se citea în glasul abia perceptibil. Apoi a continuat să mi se destăinuie ca unui prieten vechi. 

Din jelania lui am înțeles că-i e dor să vadă cerul albastru, să prindă razele soarelui cu unduirile lui și să asculte în amurgul zilelor ciripitul vesel al păsărelelor. Mi-a mai spus că tristețea lui e cu atât mai mare cu cât iarna barbară pare a nu a avea sfârșit. Din zori și până-n seară, crivățul amenință cu răsuflarea de gheață tot ce prinde în cale. Prima victimă a vântului sălbatic a fost, ca în fiecare an, el, izvorul. Sensibil fiind nu i s-a putut opune. A fost mult prea slăbit. Și acum este la fel, dar acum duce o rezistență sub stratul gros de gheață. Retras sub ghețuri continuă să lupte și să spere la o retrage cât mai grabnică a iernii.

Anotimpul iarna înseamnă zăpadă, multă zăpadă

A nins în săptămâna acesta cât în ultimele ierni la un loc. Anotimpul zăpezii a ținut să ne reamintească că iernile de poveste, pe care le credeam demult apuse, există. Aproape fără întrerupere, ceas de ceas, iarna a nins puhoaie de fulgi de nea mari și pufoși. Mai deși decât stropii unei ploi de toamnă și mai gingași decât aripile unor fluturi drăgălași, fulgii de zăpada au invadat cerul albastru. Pe adierea vântului care a suflat liniștit, dar constant, fulgii s-au prins într-o horă amețitoare și au dănțuit plini de grație. Asemeni unei armate bine organizate, s-au așezat pe solul înghețat, cucerindu-l bucată cu bucată. În scurt timp pământul a cedat, iar armata albă s-a autoproclamat învingătoare. Fulgii de nea și-au dat mâna și au făcut corp comun, rezultatul fiind un strat considerabil de zăpadă ce a acoperit totul.

Iarna nu s-a oprit nici măcar atunci când zăpada a acoperit ultimele forme ale peisajului și a voalat în alb orice culoare. A continuat să ningă la fel de hotărât ca la început, cu fulgi tot atât de mari și tot atât de deși. Efectele ninsorii de lungă durată nu s-au lăsat pea mult așteptate. Sub greutatea stratului de zăpadă, copacii și acoperisurile caselor gemeau și trosneau din toate încheieturile. Drumurile au devenit în scurt timp impracticabile, nămeții înalți cât statura unui om au paralizat orice formă de circulație. Niciun picior de om nu a îndrăznit să deranjeze pustiul de alb aranjat cu migală de anotimpul zăpezii. Doar fumul gros ce ieșea din hornurile caselor sugera că locurile acestea sunt locuite de oameni.

Cantitatea de zăpadă căzută în acest an confirmă faptul că anotimpul iarna înseamnă zăpadă. Dacă în anii trecuți, a nins mai puțin, iar zăpada depusă a lipsit cu desăvârșire, anul acesta anotimpul pare că și-a reintrat în drepturi și în matca firescă. Firesc înseamnă zile întregi de ninsoare, un strat considerabil de omăt ce acoperă natura, precum și un pustiu de alb nesfârșit peste întreg orizontul.

Povestea unui fulg de nea

Născut în înaltul degerat al văzduhului, fulgul de nea a deschis buimăcit ochii. Încă din primele sale clipe de viață, un tremurat îngrozitor l-a cuprins. Acolo sus, frigul este ceva normal. Chiar și părinții lui, înghețul și temperatura sub zero grade, sunt construiți din frig și răceală. Atmosfera de congelator este pretutindeni, chiar dacă razele de soare strălucitoare împung la nesfârșit norii albi plini de aburi și de sentimente reci.

După momentele firești de dezorientare, fulgul de nea a început să înțeleagă. Plutea pe undeva sus de tot, în creștetul cerului, direcția de deplasare fiind dinspre norii pufoși spre pământ. Era singur. Nici un fulg de zăpadă, cât de mic, nu-l însoțea în călătoria efemeră spre locul în care se va stinge din viață. Neavând cu cine să vorbească a început să privească peisajul de dedesubt. Totul era acoperit de un alb nemărginit. Copacii era acoperiți cu o mantie strălucitoare de nea, iar pe jos omătul era precum un covor țesut cu fir de argint. Dintr-o dată s-a simțit foarte mic. În curând, când zborul său lin se va sfârși va face parte și el din acest peisaj mirific. Va fi ca o picătură de apă într-un ocean nesfârșit. Nimeni nu-si va aminti de el, nimeni nu va ști că a existat. Tristețea îl cuprinse, iar atmosfera îi părea mea rece decât înainte.

Chiote de bucurie, venite de undeva de deasupra lui, l-au scos din starea de reverie. O voce subțire i se adresă: "Așteaptă-ne și pe noi! Să ne prindem cu toții într-o horă și să danțuim împreună spre pământ." Erau ceilalți fulgi de zăpadă apăruți din neant. Dintr-o dată fulgul nostru de nea se simți însuflețit. Nu mai era singur. Avea să-și continue drumul spre nicăieri împreună cu tovarășii lui albi, la fel de înghețați ca și el.

Cu mic cu mare, toți fulgii de nea și-au dat mâna și au început să alunece peste dealuri și munti împăduriți, peste câmpii și lunci, îmbrăcate deja în straie albe de gală. Purtați de crivățul nemilos nici nu au băgat de seamă când s-au așternut peste omătul gros de pe solul înghețat.

Un om de zăpadă - compunere

E atât de frig afară încât dacă ar fi pietre prin jur ar crăpa. Dar el se simte bine în atmosfera de congelator. Simte că trăiește, iar ochii lipsiți de culoare îi râd de bucurie. Ninge cu fulgi mari de zăpadă, care îl acoperă din cap până în picioare cu o manta albă. Și hainele îi sunt albe și sclipesc în razele timide ale soarelui, fiind țesute cu fulgi moi de nea. Îi șade bine în haine albe, de altfel sunt singurele haine pe care le are. 

Mâini nu are, dar nici nu are nevoie, căci nu mănâncă și nu bea, nici nu strânge mâna trecătorilor. Doar îi salută cu mătura din dotare, așezată pe corpul său în așa fel încât seamănă cu o mână care exprimă mereu "Salut!". Nici picioare nu are, stă direct pe solul înghețat și el la rândul lui înzepezit. Picioarele îi sunt de prisos pentru că nu merge la plimbare, nu urcă trepte și nici nu aleargă. Pironit în mijlocul zăpezii, privește fix în zarea albă și se bucură de zăpada care cade în exces.

Corpul lui este format din trei cocoloașe mari de zăpadă proaspăt ninsă. Aproape rotunzi, bulgării catifelați, formați dintr-o mulțime de fulgi de nea îngrămădiți unii în alții, îl fac să arate ca o arătare dolofană și jovială. Veselia îi este accentuată de zâmbetul mare cât rotundul capului. Gura, o simplă linie neagră, are deasupra niște ochi negri ca abanosul. Între gura care zâmbește tot timpul și ochii mici de cărbune, tronează un nas mare, un morcov portocaliu. Pe cap are un joben de metal cu două toarte, o oală găurită, care numai de cald nu-i ține. Dar lui nu-i pasă, o poartă ștrengărește, puțin pe ceafă și e foarte mândru de accesoriul învechit.

Acesta este omul de zăpadă, progenitură născută din părinți iernatici: mândra nea albă și frigul dur și nemilos al iernii. Deși arată bizar, mogâldeața albă înveselește peisajul rece și alb. Mai efemer decât un fluture, omul de zăpadă se bucură de fiecare moment de frig și de fiecare fulg de nea care cade din cerul încărcat cu nori albi. Cât timp e frig și ninge, omul de zăpadă are hrană pentru a-și întreține corpul sensibil la orice adiere de căldură.

Iarna la săniuș

Zăpada mult așteptată a sosit, chiar dacă cu o oarecare întârziere. Pe toată perioada lunii decembrie, săniuța a așteptat cuminte în curte venirea iernii. De îndată ce stratul de zăpadă a devenit suficient pentru săniuș m-am îndreptat spre derdelușul din apropiere.

Pe străzile din apropierea pârtiei, cârduri de de copii trăgeau după ei veseli săniile. Cei mai mici dintre copii erau însoțiți de părinți sau bunici. Cei mai mari alergau bucuroși și se întreceau între ei, care vor ajunge primii la panta înzepezită. Înfofolit în haine groase, m-am alăturat grupului vesel de copii. În scurt timp am ajuns la pârtia plină de copii zgomotoși. Unii dintre ei trăgau săniile la deal, iar alții alunecau pe zăpada bătătorită chiuind și țipând cât îi ținea gura.

Am urcat și eu la vârful pantei, m-am așezat în poziția de start și mi-am luat avânt. Deodată săniuța a început să fugă cu tot cu mine. Aluneca precum un covor fermecat pe o adiere de vânt. Un aer rece îmi sufla în față, iar zăpada îmi biciuia tot corpul. Chiar dacă urcatul a fost lung, aproape un sfert de oră, coborâtul a fost scurt. Mult prea scurt aș spune. În mai puțin de un minut am ajuns la baza dealului. După niște manevre inspirate, am reușit să opresc sania în ultimul moment, chiar înainte de a intra într-un grup de copii. În frânare sania s-a dezechilibrat, iar eu m-am rostogolit în zăpadă pufoasă. M-am ridicat în picioare și mi-am dat seama că eram plin de zăpadă, precum un om de zăpadă. Am început să râd, iar cu mâinile înmănușate m-am scuturat de neaua cristalină. Am urcat din nou panta și am pornit la vale, pe derdelușul aglomerat. Am repetat de câteva ori urcatul și coborâtul până ce oboseala și frigul au început să-și spună cuvântul. Mi-am luat de hățuri săniuța și m-am îndrepatt spre casă. Pe drum am rememorat clipele frumoase petrecute pe derdeluș și mi-am promis să revin a doua zi.

O excursie la munte iarna

A nins zile în șir în stațiunea de pe Valea Prahovei. Fulgi neobișnuit de mari au cernut din cerul încărcat cu nori groși. Zăpada proaspătă a îmbrăcat în straie albe totul. La sol, stratul de nea a devenit din ce în ce mai consistent, astfel încât zilele acestea au fost o adevărată excursie de iarnă. Mulțimea de oameni venită în stațiune din orașele aglomerate era foarte bucuroasă de atmosfera albă de afară. Veselia se citea în special pe chipurile celor mici. Alergau fără oprire prin zăpada depusă, se bulgăreau, chiuiau, făceau tumbe prin zăpadă.

Cei mai mulți dintre cei prezenți în stațiune și-au petrecut timpul pe pârtiile de schi sau săniuș. Este și cazul meu. Cât a fost ziua de lungă, cu excepția momentelor în care luam masa, le-am petrecut pe pârtie. Am închiriat o pereche de schiuri și am luat câteva ore de schi cu unul dintre instructorii pârtiei, astfel încât am fost capabilă să schiez. Am avut parte și de multe căzături, dar au fost ușoare și totodată au reprezentat un motiv de bucurie și voie bună. Am participat și la un mic concurs al începătorilor în schiat. Trebuia să ocolim niște jaloane pe un traseu prestabilit. M-am descurcat foarte bine deși a fost pentru prima oară când am pus piciorul pe schiuri. Mi-ar fi plăcut să câștig marele premiu, un set nou-nouț de schiuri, dar au fost alți participanți mult mai buni decât mine. Sper ca la anul să mă descurc mai bine și să fiu pregătită în caz că voi mai participa la un astfel de concurs.

Mi-a plăcut să schiez și am aflat în această excursie că schiatul poate fi foarte distractiv. Dar cu toate acestea, adevărata distracție a avut loc pe pârtia de săniuș. Sute și sute de săniuțe alunecau frumos, una după alta pe pârtia lungă. Mici și mari, oamenii zâmbeau coborând în goana săniilor care parcă pluteau pe stratul alb de zăpadă. Unii câdeau, se rostogoleau prin zăpada proaspătă, după care se îndreptau din nou spre baza pârtiei. Alții mai pricepuți coborau în viteză ca pe o pârtie de boburi. Pa panta lină acoperita de omăt, nu erau doar săniuțe. Am văzut mulți oameni cu saci de plastic sau cu alte improvizații din plastic, care alunecau pe zăpadă. Urcau și coborau zgomotoși. Veselia era la ordinea zilei, iar când se lăsa seara și ne îndreptam spre camerele noastre părerea de rău se citea pe chipurile noastre.

Un alt moment deosebit din această excursie a fost construirea unor oameni de zăpadă pe care i-am ridicat în apropierea pârtiei de sănii. Zeci de oameni și copii au muncit necontenit câteva ore și am ridicat trei oameni de zăpadă de aproape trei metri. Pe lângă noi păreau niște uriași, niște statui sculptate în zăpadă. Au fost cele mai mari mogâldețe de zăpadă pe care le-am văzut vreodată. Ne-am pozat cu acești uriași albi, am dansat în jurul lor și am cântat cântece de iarnă. A fost frumos și special în același timp.

Odată cu această excursie am redescoperit bucuria de a construi oameni de zăpadă, de a mă bcuura de fiecare fulg de zăpadă care cade din nori. Dacă ar fi să rezum într-o propoziție aș putea spune că am avut parte de o excursie la munte de vis.

Iarna pe uliță

Iarna a sosit pe ulița pietruită a satului. Fulgi mari de zăpadă, ușori ca puful de păpădie au căzut necontenit din cerul încărcat cu nori albi. S-au așternut în straturi multiple, îmbrăcând în alb tot ce a prins în cale. Ulița plină de pietre, și pe alocuri presărată cu gropi, a fost acoperită de un covor alb. Urâtă până mai ieri, strada seamănă acum cu o alee regală, plină de strălucire, împrăștiind sclipiri în bătaia razelor soarelui. Zăpada proaspăt ninsă, într-o grosime considerabilă, scârțâie sub talpa papucilor. Pomișorii mici de pe margine sunt acoperiți cu zăpadă și par niște brazi de Crăciun, ornați cu beteală argintie. 

Casele modeste de pe ulița lăturalnică au fost zugrăvite și ele în alb. Mai harnică decât de obicei, iarna a cernut suficientă zăpadă încât să acopere acoperișurile în întregime. Șindrilele caselor, coapte de soarele puternic al verii, supuse acum înghețului, se află sub imperiul greutății stratului considerabil de nea. Din când în când, câte un incnet scurt se aude dinspre acoperământul caselor de chirpici. Nepăsător de zăpada ce amenință partea de sus a caselor, prin hornuri încadrate de omăt, fum gros se ridică liniștit spre cer. Acesta este un semn că gospodarii, speriați de gerul aspru al iernii, ard de zor lemne în sobele din case. Cu toate că peisajul merită admirat, niciun picior de om nu se vede pe ulița încremenită în albul nesfârșit. Și asta pentru că iarna nu a adus doar zăpadă grea, ci și temperaturi mult sub limita înghețului.

În capătul uliței cufundate într-o liniștă deplină, o bisericuță din lemn străjuie limita locuită a satului. Turla micuță, dar distinsă este poleită cu un strat de zăpadă înghețată. Doar crucea din vârf a rămas neninsă, luciul negru al metalului contrastând cu albul din jur. E ora vecerniilor, iar dangătul clopotelor sparge amorțirea generală din jur. Odată cu zgomotul produs de clopotele din podul bisericii, un strat de zăpadă se împrăștie în jur de pe acoperișul edificiului. Un stol de păsări se ridică în zbor, alungate de sunetul prelung, după care se așează pe un gard nins. De acolo scrutează oceanul de alb dimprejur, ca și când ar fi uimite de frumusețea peisajului.

Iarna la munte

E iarnă și fulguiește neîntrerupt, de ceva vreme, peste toate formele de relief. Însă muntelui, iarna îi rezervă o cantitate dublă de zăpadă. An de an, este îngropat de-a binelea sub stratul gros de zăpada, care cade din abundență. Așa s-a întâmplat și în această iarnă. Încă din depărtare, silueta impunătoare a muntelui străluceste semeață în razele sorelui. Vârful alb, înalt până la cer, recent invadat de neaua strălucitoare, împunge norii cu creștetul. Puful alb al norilor se scutură, iar în urma sa lasă o dâră groasă de fulgi de zăpadă. Iarna se dezlănțuie asupra muntelui și-i adaugă noi haine albe, peste cele argintii pe care le are deja. Copacii de pe masivul înghețat gem sub greutatea zăpezii depuse. Crengile lor sunt încărcate peste limită și se apleacă tot mai mult spre pământ. Atunci când vântul își îndreaptă suflarea către ei, se scutură, iar o avalanșă de zăpadă se repede spre pământ. La rădăcină se formează adevărate troiene, înalte cât o statură de om. Mândria muntelui în anotimpul zăpezii sunt brazii. La fel de bătrâni ca timpul și înțelepti ca filosofii, brazii, cu frunzele mereu verzi, par vopsiți în alb. Zăpada s-a mulat perfect pe forma ascuțită a acestora, iar acum arată ca niște piramide îngrămădite una în alta. La baza lor, zăpada pufoasă este însemnată cu urme adânci de pași, aliniați în șir indian. Sunt semnele trecerii unei haite de lupi. Urletul lor sparge liniștea muntelui nins, iar ecoul se aude prelung prin codrul înghețat. Un nou val de ninsoare cerne din sita pufoasă a norilor și acoperă urmele din covorul de omăt proaspăt. Vântul insistă să sufle aer rece care-ți taie respirația. Cu toate acestea, mireasma zăpezii îmbată simțurile amorțite de frigul iernatic. Tabloul general, dominat de albul pur al zăpezii, este minunat. Asemenea unui pictor priceput, iarna reușește să pună în valoare pe deplin frumusețea muntelui.

Ninge, ninge, ninge, ca-n poveste

Cerul alb s-a deschis, zâmbește larg și împrăștie spre pământ o sumedenie de fluturi albi de zăpadă, mici și gingași. Se rotesc în aer ca niște ființe vesele și sclipesc în razele soarelui ca niște steluțe de argint. Sunt atât de mulți încât seamănă cu un roi de albine albe jucăușe, care au împânzit văzduhul. Unii sunt mici de tot, iar alții mai mari, dar cu toții sunt pufoși și mai ușori decât aerul. Cei mai harnici dintre fulgii de zăpadă prind câte o răsuflare de vânt, se cațără pe ea și se lasă purtați spre depărtări. Urcă și coboară fără să opună vreo rezistență capriciilor vântului. Ploaia de fulgi albi continuă tot mai puternic, încât spațiul pare mai strâmt.

Armata de fulgi de nea se îndreaptă ca o avalanșă spre pământ și nu-i trebuie mult timp să o stăpânească pe deplin. Primii fulgi albi, ajunși pe solul înghețat, își dau mâna și încep să țeasă pânza argintie și pufoasă a stratului de zăpadă. Iarna își îndreaptă apoi privirea spre acoperișurile caselor și aruncă asupra lor pânza albă subțire formată din mii de fire de fulgi de zăpada. Culoare maronie a șindrilelor se preschimbă încetul cu încetul în alb. La fel se întâmplă și cu copacii. Crengile acestora albesc, întocmai ca pletele unui bâtrân apăsat de ani mulți.

După un mic moment de respiro, în care fulgii de zăpadă s-au rărit, ninsoare își revine, semn că încă nu dorește să plece. Un nou val de fulgi de nea, de data mai mari, se îngrămădesc în văzduhul înghețat. Vântul s-a apropit astfel că nimic nu-i mai grăbește spre pâmânt. Plutesc în liniștea albă a iernii, după care se așează tăcuți peste covorul de nea deja format. Atmosfera generală este una de basm. Ninge atât de frumos încât s-ar putea spune că realitatea a devenit o poveste de iarnă minunată. Ninge, ninge fără oprire, ca-n poveste!

E iarna!


           E iarna! 
        A venit si pe la noi iarna cu multa zapada.Ninge atat de frumos…incat nu poti sa te abtii sa nu iesi afara si sa te jogi prin omatul cel rece si pufos.
       Cerul e ca lesia si e frig.Norii plumburii si grei cern zapada alba ca spuma laptelui cu nemiluita, repede si cu fulgi mari.Totul e amortit sub oceanul de ninsoare. Craiasa Zapezilor, pe cine vede ca-i calca plapuma cea pufoasa,  ii face umeri albi si grei ne interesand-o cine e. Soarele rotund si palid, se arata cu frica  printre nori cei reci.Vantul suiera prin crengile cercelate ale copacilor, cu senzatia ca intradevar a venit iarna cea bogata in sarbatori.Casele impodobite cu zapada cristalina dorm linistite sub acoperisurile incarcate cu omat, si aranjate cu ghirlandele de cristaluri.
      Se vad nasurile copiilor printre florile de gheata prinse pe geamurile aburite si reci.
     De sarbatori, in ce casa intri vezi brazii ornati cu tot felul de ghirlande si globulete care mai de care mai colorate si mai aranjate cu diferite modeluri.
      Copii bucurosi au iesit afara tragandu-se cu saniile usoare, printre troienele calatoare adunate ca margelele la un colier.Unii copii cei mai mici, se bucura si ei de iarna cu lacrimi cazand pe jos de pe sanii.
     Magazinele sunt aglomerate de oamenii care se pregatesc pentru sarbotorile de iarna, in special de Craciun.
     Furnica fiind harnica, si-a cules hrana pentru iarna, iar acum  poate gusta bunele roade ale toamnei, pe cand greierul isi aduce aminte de baladele cantate si rasetele pronuntate pe timpul toamnei cand furnica muncea  pentru a avea pe timpul iernii ce manca.
      Asteptam cu nerabdare Craciunul.

vineri, 14 decembrie 2012

A sosit iarna


Iata! A sosit din nou anotimpul rece. Ce trist! Parca mai ieri alegam dupa fluturii gingasi si multicolori si parka ma lasam invaluita de adierea calda a vantului pe acele calduri toride. Si parca doar acum cateva clipe incepuse scoala si mergeam prin parcul cu castani si vedeam frunzele cazand si vedeam cum trece timpul.

Dar acum? Atmosfera e cu totul alta. Defapt ar fi trebuit sa fie. Visam ca va fi o iarna lunga. Foarte lunga…Asa cum fusese anul trecut..

A fost o iarna grea, dar frumoasa. Parca inca mai simt mirosul de ger proaspat si scartaitul omatului sub picioare. Fulgii parca se jucau in zborul lor zglobiu. Copacii dantelati parca dansau si ei in zborul leganat al diminetii reci de iarna. Era un peisaj de vis. Cristale sclipitoare parca iti luau ochii in jocul lor vesel si zburdalnic. Eram si noi intr-o zi cu saniuta. Fusese o noapte lunga si a nins mult. As fi vrut sa ninga si azi tot asa. Se facuse un omat mare cat casa. Campul era acoperit cu margaritare sclitoare. Eu, Marcela si Marian ne-am gandit sa iesim sa ne imbujoram putin. Desi era putin ger, ne-am luat saniutele si am pornit pe derdelus. Acolo mai erau multi copii veseli, imbujorati si ei, dar foarte bucurosi. Era minunat. Am facut un om de zapada, am alergat, am patinat pe lacul in care vara trecuta inotam si pescuiam, dar nu ne-am sfiit nici acum; Marian a spart putin ghiata si a pescuit la copca. A prins ceva peste, asa ca ne-am potolit si foamea, si apoi ne-am continuat jocurile.

Ce zi superba a fost atunci. Si au mai fost multe. O luna a tinut asa, dupa care putin timp a mai durat si si-a facut aparitia discul rosu al soarelui. Pe o parte ne bucuram-scapsem de hainele grele si de bocancii incarcati de zapada pe care abia ii mai caram. Dar, pe o parte ne parea rau. Se termina vacanta de Craciun si nu mai aveam cum sa ne jucam. Ne intalneam tot mai rar si eram tot mai tristi. Abia asteptam din nou sa vina iarna.

Mi-as fi dorit ca si anul acesta sa fie tot asa. Dar nu a fost sa fie. Sa speram in continuare ca ne vom mai juca si in alti ani asa cum ne-am jucat atunci, si sa revedem acel peisaj din basme, care nu va disparea niciodata din mintea mea. Ador anotimpul iarna!

Peisaj de iarna

Din nou iarna s-a lăsat peste sat. Pomii sunt încărcaţi cu flori albe de nea căzute din înălţimile cerului. De asupra lumii flutură florile albe, aşezându-se, când obosesc  din zborul lor, pe crengile copacilor şi pe fata neagră a pământului. Totul este alb, misterios, grandios şi zăpada este din abundenţă.  A răsărit şi soarele care aruncă peste sat oglinzile razelor sale care parcă te orbesc. Copacii şi-au lăsat braţele în jos sub greutatea albului. Tufişurile şi ceilalţi copaci creează o dantelărie misterioasă de toată frumuseţea. Cuşmele albe ale caselor se sfârşesc în ţesuturi uriaşe. Monştrii cerului sunt norii cenuşii care cern zăpada. Un uriaş policandru îşi aprinde rând pe rând luminiţele. Desi iarna este cumplita si viscolul framanta lumea, derdelusul este plin de copii veseli cu obrajii aprinsi. Casele pitite sub caciuli mari si albe sunt inconjurate de un camp de cristal. Este un peisaj mirific:covorul moale si
pufos de zapada domina pamantul care pare mort.Singurele urme de viata le reprezinta copii zglobii și fumul care se ridica de asupra caselor . Acestea simbolizeaza sarbatorile de iarna care aduc bucuria si iubirea in sufletele noastre. Iarna este ca o zana alba ce soseste pe meleagurile noastre in sania ei de argint trasa de reni. Ca o adevarata razboinica ea pune stapanire pe pamant. Cerul este posomorat si trist,iar soarele, prizonier in spatele draperiilor de nori grei si amenintatori. Iarna aseaza peste intinderi o dantela alba stralucitoare, tesuta marunt cu miliarde de carlige si ace. Totul pare încremenit într-un alb fără de sfârşit. Marea de alb ce mă înconjoară îmi trezeşte emoţie şi bucurie în acelaşi timp. Flori de gheaţă s-au aşternut la fereastra mea. Închid ochii şi în faţa mea apare un lung camp acoperit cu mărgăritare sclipitoare. Glasul vântului de iarnă parcă îmi şopteşte povestea lui.Norii au început să se cearnă în stelu
ţe argintii.Fulgul – floare mică şi rotundă, o minune de-o secundă.Odată cu primul   fulg căzut vin și toate bucuriile copiilor. Ne place anotimpul iarna foarte mult deoarece se aprinde sărbătorile şi împreună cu familiile sărbătorim naşterea Domnului Iisus Hristos, cântând colinde pe la casele oamenilor. Copiii se bucură de acest anotimp care deschide sufletul oamenilor într-un alt an mai bun.

Iarna

Iarna s-a aşternut peste parcul din apropierea casei mele. Totul pare încremenit într-un alb fără de sfârşit. Marea de alb ce mă înconjoară îmi trezeşte emoţie şi bucurie în acelaşi timp. După câteva luni în care natura părea că se zbate să supravieţuiască, chinuită de vânturi năpraznice şi ploi nesfârşite, acum este liniştită şi resemnată sub greutatea stratului de zăpadă. 

Ninsoarea care a căzut toată noaptea a ascuns orice urmă de tristeţe, specifică toamnei: frunze căzute la pământ şi îngălbenite, iarbă uscată, noroi, bălţi. Natura şi-a schimbat hainele ruginii de toamnă cu unele de gală, albe şi curate. Nicio adiere de vânt nu atinge peisajul ce mă încojoară, nicio vietate nu mişcă prin apropiere, totul este nemişcat, astfel încât îmi pare că privesc un tablou bine realizat, agăţat pe un perete. Singurul care mă anunţă că totul este real şi că sunt în mijlocul naturii este temperatura scăzută, care mi-a adus roşeaţă în obraji.

A nins mult, cu fulgi mari, motiv pentru care zăpada căzută din înaltul cerului a acoperit totul în parc. Aleile şi băncile sunt acoperite în totalitate de zăpadă, copacii golaşi şi trişti, rămaşi fără nicio frunză, par acum acum bucuroşi să fie încărcaţi cu zăpada albă şi strălucitoare. Crengile copacilor atârnă sub greutatea zăpadei care-i apasă. Şi felinarele de pe marginea aleii par că se resimt de pe urma stratului gros de zăpadă. 

Aleile din parc, neumblate încă, sublinează adormirea naturii. Parcul îşi aşteaptă vizitatorii să-i calce pragul, să împărtăşească cu fiecare din ei bucuria venirii iernii. După câteva luni în care nu a avut nimic de oferit oamenilor, acum, parcul aşteaptă glasul vesel al copiilor care aleargă prin nămeţi, primul om de zăpadă şi plimbări lungi prin zăpada care scârţie sub greutatea paşilor.

Descrierea unui peisaj de iarnă

De peste dealurile masive, cu copaci triști și ruginii, bate un vânt rece ca gheața. Natura mohorâtă se încovoaie la contactul cu aerul rece și încearcă se reziste cu demnitate în fața iernii ce se instalează în forță. Abandonată la cheremul temperaturilor scăzute, natura face eforturi disperate să lupte cu frigul ce-ți taie respirația. Nevoia unei raze de căldură, care să alunge frisoanele necontrolate, poate fi citită pe chipul oricărei plante din jur.

O înmărmurire rece, specifică unei ierni geroase, domină întregul peisaj. Frigul pătrunzător a intrat în scoarța copacilor adormiți, iar trosnetele crengilor înghețate se aud până departe. Ca niște arătări, copacii cu crengile golașe, par a implora milă din partea vântului nemilos. În loc de un răspuns plin de compasiune, vântul trimite o nouă răsuflare, mai rece decât înainte. Hărțuiala crivățului continuă câteva ore, care par ani, după care încetează. Armistițiul se instalează împrejur, iar primul semn al încetării ostilităților este o înseninare timidă.

De după bolta cerească plumburie, soarele cu dinți își arată fața. Este obosit sau poate bolnav din moment ce nu mai are vlagă să însuflețască atmosfera de pe pământ. Razele lui ating solul, preț de câteva minute, după care se retrag timide după perdeaua de nori plumburii. 

Pe drumul deschis de razele soarelui o apucă câțiva fulgi de zăpadă răzleți. Mici și amărâți, par a nu avea forța să domolească frigul din jur. Acesta este primul semn că iarna își intră pe delin în drepturi. Alți fulgi îi urmează, mai hotărâți decât primii. Încetul cu încetul, cerul se umple de gingașele steluțe de nea. Primii fulgi care ating pământul rezistă doar o clipită, după care se topesc și dispar. Cei care vin din spate, mai mari și mai pufoși, se aștern harnici pe sol, începând să țeasă covorul de alb nesfârșit. 

Stratul de zăpadă crește văzând cu ochii, acoperind totul cu mantia sa albă. Ca prin miracol atmosfera mohorâtă dispare. Marea de alb degajă o lumină rece care înviorează puțin natura. Deși frigul este la fel  de dens, natura parcă resimte mai puțin asprimea lui. Acum, îmbrăcată în straie albe, împodobite cu fulgi mari de zăpadă, natura se simte protejată. Din cer continuă să cadă fulgi grei de omăt, într-un ritm din ce în ce mai alert. În felul acesta, iarna își marchează teritoriul și se declară stăpână absolută peste tot cuprinsul.