Cel mai bun prieten al meu este cartea. De când am descoperit-o, cartea s-a dovedit a fi un prieten credincios, răbdător, care are întotdeauna timp pentru mine. Asemenea unui profesor, cartea a avut grijă să mă înveţe, să mă poveţuiască, să se ocupe de educaţia mea.
Nu trece o zi să nu mă întâlnesc cu acest prieten fidel, să nu petrecem împreună câteva ore. Înainte să vin acasă de la şcoală, cartea mă aşteaptă cuminte pe raftul din bibliotecă, nerăbdătoare să mă întâlnească şi să-mi transmită noi informaţii. Când mă întorc acasă, simt o chemare dinspre bibliotecă. Parcă aud cum mă strigă să o deschid şi să începem să ne petrecem timpul liber împreună. Dacă mai multe zile la rând nu am timp să citesc câteva pagini devin trist, iar tristeţea este alungată doar de o nouă reîntâlnire cu cartea.
Cu fiecare rând pe care îl citesc, cartea devine tot mai importantă pentru mine ca elev, influenţa sa asupra mea a fost observată atât de familie, cât şi de profesorii mei. Acum, vorbesc şi scriu mai corect, am un vocabular mai bogat, pot cu o mai mare uşurinţă să aştern pe hârtie şi să transmit prin viu grai gândurile pe care le am. Prietenii mei sunt uimiţi de bogaţia de informaţii pe care am acumulat-o într-un timp scurt, precum şi de modul în care am reuşit să-mi argumentez spusele.
Cartea fiind un prieten desăvârşit, am grijă să o tratez cu mult respect: nu-i îndoi paginile, nu scriu cu pixul pe paginile sale, am grijă să nu se murdărească. I-am cumpărat şi un semn de carte frumos, cu ajutorul căruia nu uit niciodată unde am rămas cu cititul.
Sunt mândru să am în carte un prieten atât de bun şi mă bucur că ne-am cunoscut. Le recomand şi celorlalţi elevi să descopere prietenia cărţii şi să păstreze o relaţie îndelungată cu ea.
sâmbătă, 23 februarie 2013
Compunere - Respectul faţă de profesor
Pentru un elev, profesorul este cea mai importantă persoană după părinţi. Profesorul a fost alături de noi când am făcut primii paşi în viaţa de şcolar, atunci când am intrat în clasa I. Tot el este cel care ne-a pus creionul în mână şi ne-a învăţat să scriem primele cuvinte, a stat alături de noi atunci când am învăţat să citim primele litere.
Zi de zi profesorii noştri sunt alături de noi, ne îndrumă în viaţă, ne învaţă şi ne împărtăşesc cu bucurie din experienţa şi cunoştinţele lor. Orice problem pe care am avea-o, în profesori găsim un sprijin şi putem fi siguri că vom primi de la ei un sfat bun şi util.
Pentru răbdarea şi grija pe care o manifestă faţă de noi profesorii trebuie trataţi cu respect. În clasă trebuie ascultaţi şi trebuie să ţinem cont de sfaturile lor, deoarece au cele mai bune intenţii în ceea ce ne priveşte. În afara orele de clasă ei trebuie trataţi cu acelaşi respect cu care îi tratăm în clasă. Atunci când îi întâlnim pe stradă trebuie să-i salutăm şi să le arătăm că-i respectăm şi îi preţuim. Chiar şi atunci când nu vor mai fi profesorii noştri trebuie să-i căutăm şi să le arătăm recunoştinţa noastră pentru orele petrecute cu noi, ore în care ne-au învăţat şi ne-au format ca oameni.
Fără profesori, şcoala şi educaţia unui elev nu ar fi posibile. Din acest motiv profesorii vor ocupa mereu un loc important în sufletele şi în amintirea noastră.
Zi de zi profesorii noştri sunt alături de noi, ne îndrumă în viaţă, ne învaţă şi ne împărtăşesc cu bucurie din experienţa şi cunoştinţele lor. Orice problem pe care am avea-o, în profesori găsim un sprijin şi putem fi siguri că vom primi de la ei un sfat bun şi util.
Pentru răbdarea şi grija pe care o manifestă faţă de noi profesorii trebuie trataţi cu respect. În clasă trebuie ascultaţi şi trebuie să ţinem cont de sfaturile lor, deoarece au cele mai bune intenţii în ceea ce ne priveşte. În afara orele de clasă ei trebuie trataţi cu acelaşi respect cu care îi tratăm în clasă. Atunci când îi întâlnim pe stradă trebuie să-i salutăm şi să le arătăm că-i respectăm şi îi preţuim. Chiar şi atunci când nu vor mai fi profesorii noştri trebuie să-i căutăm şi să le arătăm recunoştinţa noastră pentru orele petrecute cu noi, ore în care ne-au învăţat şi ne-au format ca oameni.
Fără profesori, şcoala şi educaţia unui elev nu ar fi posibile. Din acest motiv profesorii vor ocupa mereu un loc important în sufletele şi în amintirea noastră.
Compunere despre şcoala, clasa şi învăţătoarea mea
Şcoala la care învăţ eu este una din cele mai frumoase din oraş. Are o curte mare, cu mulţi copaci împrejur, unde în fiecare pauză se adună o mulţime de elevi zgomotoşi. În partea stângă a şcolii avem o sală de sport, în care, la orele de sport, jucăm baschet sau fotbal. Clădirea în care se desfăşoară orele nu este mare, dar este frumos zugrăvită în culoarea albastru deschis. Şcoala are mai multe laboratoare: de biologie, limba şi literatura română, geografie; preferatul meu este cel de informatică, unde avem mai multe calculatoare noi.
Clădirea are două etaje şi parter, iar clasa în care învăţ eu se află la etajul întâi. Este o sală de clasă cu 24 de bănci, deşi noi suntem în total 22 de elevi. Colectivul clasei mele este format din 12 colegi şi 10 colege, toţi suntem locuitori ai aceluiaşi cartier. Cu unii dintre colegii mei de clasă sunt chiar vecin de bloc, din acest motiv cu toţii ne înţelegem foarte bine.
Învăţătoare noastră este cea mai bună profesoară din şcoală. Este atentă cu noi, ne explică lecţiile cu multă răbdare, iar atunci când nu înţelegem ceva nu se supără dacă o rugăm să ne explice din nou. Deşi este exigentă cu noi, iar uneori ne ceartă dacă nu învăţam suficient, calificativele pe care le primim sunt corecte şi îndreptăţite. Deoarece doamna învăţătoare se ocupă de noi şi ne instrueşte bine, avem rezultate bune la învăţătură, iar mai mulţi elevi din clasa mea au trecut de faza pe şcoală la multe olimpiade. Toţi elevii din clasă o îndrăgim şi suntem bucuroşi că o avem ca învăţătoare.
Şcoala mea organizează în fiecare an mai multe activităţi extraşcolare. De Crăciun, de Ziua mamei, de Paşte elevii şcolii, împreună cu profesorii, pregătesc serbări, la care sunt invitaţi părinţii şi rudele apropiate. Cu ocazia unor evenimente ca Ziua Naţională a României, Marea Unire din 1918 sunt organizate concursuri de poezie şi pictură, concursuri la care clasa mea a luat mai multe premii. Un alt tip de activităţi îndrăgite de toţi elevii din şcoala mea sunt concursurile sportive. Anul trecut şcoala noastră a obţinut locul 3 la concursul de baschet pe judeţ şi locul 2 la campionatul de fotbal între şcolile din oraş.
Şcoala mea este cea mai frumoasă şcoală din lume, iar eu am cei mai buni colegi de clasă. Din acest motiv merg cu plăcere la şcoală în fiecare zi!
Clădirea are două etaje şi parter, iar clasa în care învăţ eu se află la etajul întâi. Este o sală de clasă cu 24 de bănci, deşi noi suntem în total 22 de elevi. Colectivul clasei mele este format din 12 colegi şi 10 colege, toţi suntem locuitori ai aceluiaşi cartier. Cu unii dintre colegii mei de clasă sunt chiar vecin de bloc, din acest motiv cu toţii ne înţelegem foarte bine.
Învăţătoare noastră este cea mai bună profesoară din şcoală. Este atentă cu noi, ne explică lecţiile cu multă răbdare, iar atunci când nu înţelegem ceva nu se supără dacă o rugăm să ne explice din nou. Deşi este exigentă cu noi, iar uneori ne ceartă dacă nu învăţam suficient, calificativele pe care le primim sunt corecte şi îndreptăţite. Deoarece doamna învăţătoare se ocupă de noi şi ne instrueşte bine, avem rezultate bune la învăţătură, iar mai mulţi elevi din clasa mea au trecut de faza pe şcoală la multe olimpiade. Toţi elevii din clasă o îndrăgim şi suntem bucuroşi că o avem ca învăţătoare.
Şcoala mea organizează în fiecare an mai multe activităţi extraşcolare. De Crăciun, de Ziua mamei, de Paşte elevii şcolii, împreună cu profesorii, pregătesc serbări, la care sunt invitaţi părinţii şi rudele apropiate. Cu ocazia unor evenimente ca Ziua Naţională a României, Marea Unire din 1918 sunt organizate concursuri de poezie şi pictură, concursuri la care clasa mea a luat mai multe premii. Un alt tip de activităţi îndrăgite de toţi elevii din şcoala mea sunt concursurile sportive. Anul trecut şcoala noastră a obţinut locul 3 la concursul de baschet pe judeţ şi locul 2 la campionatul de fotbal între şcolile din oraş.
Şcoala mea este cea mai frumoasă şcoală din lume, iar eu am cei mai buni colegi de clasă. Din acest motiv merg cu plăcere la şcoală în fiecare zi!
Petrecerea de ziua mea
Astăzi e ziua mea. Părinţii m-au pus să aleg între o petrecere la McDonald's şi o sărbătorire la mine acasă. Anul trecut mi-am sărbătorit ziua la McDonald's, astfel că am hotărât ca anul acesta să mi-o petrec acasă, împreună cu câţiva prieteni. M-am decis să chem 10 din colegii mei de clasă şi 10 prieteni cu care nu sunt coleg de şcoală. Cu toţii ne înţelegem foarte bine şi sper că ne vom distra la fel bine. I-am invitat pe toţi începând cu ora 16 la mine acasă. Cu toţii vom asculta muzică, vom povesti şi ne vom distra cât ne vor ţine puterile.
Mama mea a pregătit nişte prăjituri delicioase, iar marea surpriză a serii va fi un tort mare cu 12 lumânări, vârsta mea. Am ales deja melodiile pe care vom dansa, câteva lente, căci am invitat şi câteva fete la petrecerea de astăzi. Părinţii mi-au promis că putem să ascultăm muzică şi să dansăm cât dorim, cu o singură condiţie, să nu dăm muzica prea tare să nu-i deranjăm pe vecinii de bloc.
Un alt motiv special pentru care sunt nerăbdător să înceapă petrecerea sunt cadourile pe care le voi primi. Îmi plac cadourile! Îmi place le să deschid! Anul trecut, copiii care au sărbătorit împreună cu mine, mi-au adus cadouri foarte frumoase, am fost deosebit de încântat de ele.
Pentru anul acesta, deja am primit câteva cadouri. Părinţii mi-au cumpărat ultimul model de PSP şi 3 jocuri noi pentru el. Mi-am dorit foarte mult acest playstation portabil, iar acum îl am. Mi-ar plăcea ca ceilalţi copii să-mi aducă câte un CD pentru acest joc, deoarece îmi place foarte mult să mă joc pe playstation. Dar voi fi extrem de bucuros şi cu alte cadouri pe care le voi primi!
Ziua mea de naştere este o adevărată sărbătoare. Mi-ar plăcea să fie ziua mea în fiecare zi!
Mama mea a pregătit nişte prăjituri delicioase, iar marea surpriză a serii va fi un tort mare cu 12 lumânări, vârsta mea. Am ales deja melodiile pe care vom dansa, câteva lente, căci am invitat şi câteva fete la petrecerea de astăzi. Părinţii mi-au promis că putem să ascultăm muzică şi să dansăm cât dorim, cu o singură condiţie, să nu dăm muzica prea tare să nu-i deranjăm pe vecinii de bloc.
Un alt motiv special pentru care sunt nerăbdător să înceapă petrecerea sunt cadourile pe care le voi primi. Îmi plac cadourile! Îmi place le să deschid! Anul trecut, copiii care au sărbătorit împreună cu mine, mi-au adus cadouri foarte frumoase, am fost deosebit de încântat de ele.
Pentru anul acesta, deja am primit câteva cadouri. Părinţii mi-au cumpărat ultimul model de PSP şi 3 jocuri noi pentru el. Mi-am dorit foarte mult acest playstation portabil, iar acum îl am. Mi-ar plăcea ca ceilalţi copii să-mi aducă câte un CD pentru acest joc, deoarece îmi place foarte mult să mă joc pe playstation. Dar voi fi extrem de bucuros şi cu alte cadouri pe care le voi primi!
Ziua mea de naştere este o adevărată sărbătoare. Mi-ar plăcea să fie ziua mea în fiecare zi!
Compunere despre camera mea
O mare parte din zi o petrec în camera mea. Din acest motiv am grijă să fie un loc curat, plăcut, liniştit, relaxant şi odihnitor. O mare atenţie am acordat şi aranjării lucrurilor, în special a bibliotecii, în aşa fel încât cărţile necesare pentru şcoală să-mi fie tot timpul la îndemână.
Dimineaţa când mă trezesc primul lucru pe care îl fac este patul. Nu uit niciodată de acest aspect deoarece patul nearanjat creează o dezordine generală în cameră. Dimineaţa, am grijă să nu arunc prin cameră pijamaua, iar hainele pe care le îmbrac sunt tot timpul frumos aranjate în dulap. Din când în când în dulapul cu haine se formează harababură, dar am grijă să le aranjez negreşit pentru că nu îmi place să nu-mi găsesc hainele preferate cu care doresc să mă îmbrac.
De asemenea biroului din camera mea îi acord o atenţie specială. După ce am terminat lecţiile nu uit de fiecare dată să fac curăţenie pe birou, pentru ca atunci când revin a doua zi de la şcoală să mă pot ocupa în cel mai scurt de temele de casă. Sertarele biroului încerc să le ţin cât pot de organizate, fiecărui dulap fiindu-i alocate diferite obiecte. Astfel, dulapul de sus este plin cu cărţile din care învăţ la şcoală, cel din mijloc este umplut cu caiete, iar cel de jos cu alte produse precum creioane, pixuri, foi şi carneţele.
În apropierea biroului din camera mea există şi o bibliotecă. În mica bibliotecă, m-am îngrijit să aranjez toate cărţile pe care le-am citit, dar şi pe cele pe care le voi citi. Aranjate în ordine alfabetică şi în funcţie de mărime, pot consulta în orice moment cărţile pe care le doresc, fără a fi nevoit să răscolesc toată biblioteca.
Un alt element foarte important în camera mea este computerul. În faţa lui îmi petrec o mare parte din timpul meu liber, jucând diferite jocuri sau stând la taclale cu prietenii pe hi5, twitter sau facebook. Până luna trecută aveam pe birou un computer desktop cu monitor mare şi greu, care îmi făcea dificilă efectuarea lecţiilor. Acum, pe biroul din camera mea tronează un laptop negru, care ocupă mai puţin de jumătate de birou, partea neocupată de birou fiindu-mi în acest moment mai mult decât suficientă pentru a-mi desfăşura în bune condiţii temele de casă.
Pereţii camerei mele sunt vopsiţi în alb. Până anul trecut pereţii erau plini de postere cu diferiţi cântăreţi sau actori, dar după ce camera mea a fost zugrăvită nu am mai simţit nevoia de a lipi pe pereţi poze. Acum, atmosfera din camera mea este mult mai relaxantă, ca urmare a lipsei posterelor, dar şi pentru că în partea stângă a biroului am un ghiveci cu o plantă mare, care îmi oferă o stare de linişte şi calm.
Îmi place foarte mult camera mea. Şi prietenilor mei care m-au vizitat le-a plăcut în mod deosebit!
Dimineaţa când mă trezesc primul lucru pe care îl fac este patul. Nu uit niciodată de acest aspect deoarece patul nearanjat creează o dezordine generală în cameră. Dimineaţa, am grijă să nu arunc prin cameră pijamaua, iar hainele pe care le îmbrac sunt tot timpul frumos aranjate în dulap. Din când în când în dulapul cu haine se formează harababură, dar am grijă să le aranjez negreşit pentru că nu îmi place să nu-mi găsesc hainele preferate cu care doresc să mă îmbrac.
De asemenea biroului din camera mea îi acord o atenţie specială. După ce am terminat lecţiile nu uit de fiecare dată să fac curăţenie pe birou, pentru ca atunci când revin a doua zi de la şcoală să mă pot ocupa în cel mai scurt de temele de casă. Sertarele biroului încerc să le ţin cât pot de organizate, fiecărui dulap fiindu-i alocate diferite obiecte. Astfel, dulapul de sus este plin cu cărţile din care învăţ la şcoală, cel din mijloc este umplut cu caiete, iar cel de jos cu alte produse precum creioane, pixuri, foi şi carneţele.
În apropierea biroului din camera mea există şi o bibliotecă. În mica bibliotecă, m-am îngrijit să aranjez toate cărţile pe care le-am citit, dar şi pe cele pe care le voi citi. Aranjate în ordine alfabetică şi în funcţie de mărime, pot consulta în orice moment cărţile pe care le doresc, fără a fi nevoit să răscolesc toată biblioteca.
Un alt element foarte important în camera mea este computerul. În faţa lui îmi petrec o mare parte din timpul meu liber, jucând diferite jocuri sau stând la taclale cu prietenii pe hi5, twitter sau facebook. Până luna trecută aveam pe birou un computer desktop cu monitor mare şi greu, care îmi făcea dificilă efectuarea lecţiilor. Acum, pe biroul din camera mea tronează un laptop negru, care ocupă mai puţin de jumătate de birou, partea neocupată de birou fiindu-mi în acest moment mai mult decât suficientă pentru a-mi desfăşura în bune condiţii temele de casă.
Pereţii camerei mele sunt vopsiţi în alb. Până anul trecut pereţii erau plini de postere cu diferiţi cântăreţi sau actori, dar după ce camera mea a fost zugrăvită nu am mai simţit nevoia de a lipi pe pereţi poze. Acum, atmosfera din camera mea este mult mai relaxantă, ca urmare a lipsei posterelor, dar şi pentru că în partea stângă a biroului am un ghiveci cu o plantă mare, care îmi oferă o stare de linişte şi calm.
Îmi place foarte mult camera mea. Şi prietenilor mei care m-au vizitat le-a plăcut în mod deosebit!
Compunere - O întâmplare cu un câine
În fiecare zi, în drumul meu spre şcoală trec pe lângă curtea unei case cu gard de sârmă. După gard, în fiecare dimineaţă, un câine latră neîncetat de fiecare dată când ajung în dreptul acelei case. Sare dintr-o parte în alta şi latră ameninţător la fiecare trecător. De fiecare dată reuşeşte să mă sperie. Deşi mi-am propus să nu mai tresar când îl aud lătrând, când ajung în dreptul casei mă ia pe nepregătite. Mama mi-a explicat că acel câine nu este rău, ci doar face ceea ce trebuie, adică păzeşte casa stăpânului său. Lătratul său este doar un semnal pentru ceilalţi, prin care îi anunţă pe trecători să nu intre în curte. Mama mi-a mai spus că trebuie să ma uit la coada unui căţel care latră. Atunci când câinele mişcă voios din coadă, dintr-o parte în alta, înseamnă că este prietenos şi nu muşcă.
Într-una din dimineţile în care mergeam la şcoala, poarte casei respective era deschisă. Nu se auzea niciun lătrat. Am încremenit. Am ştiut că acel câine ieşise afară şi probabil mă pândea de undeva. Nu trecea nimeni pe stradă să cer ajutor aşa că nu ştiam ce să fac, am rămas nemişcat lângă gardul de sârmă al casei. Dintr-o dată, de nicăieri în faţa mea a apărut câinele. Ca de obicei lătra şi se apropia de mine. În acel moment mi-am adus aminte de cuvintele mamei. Într-adevăr printre lătraturi căţelul îşi mişca voios coada într-o parte şi în alta. M-am apropiat timid de el strigându-l "cuţu-cuţu vino aici". Spre surprinderea mea căţelul a încetat să mai latre şi a venit aproape de mine dând din coadă, apoi a început să se gudure pe lângă mine. Am scos din geantă o bucată de sandwich şi i-am aruncat-o la picioare. Bucuros căţelul a înfulecat-o imediat. În felul acesta eu mi-am continuat drumul spre şcoală fără probleme.
În dimineţile ce au urmat câinele m-a recunoscut. De după gard continua să latre voios, dar eu nu m-am mai speriat. Am învăţat că atunci când un câine latră şi dă din coadă el nu muşcă, ci este prietenos.
Într-una din dimineţile în care mergeam la şcoala, poarte casei respective era deschisă. Nu se auzea niciun lătrat. Am încremenit. Am ştiut că acel câine ieşise afară şi probabil mă pândea de undeva. Nu trecea nimeni pe stradă să cer ajutor aşa că nu ştiam ce să fac, am rămas nemişcat lângă gardul de sârmă al casei. Dintr-o dată, de nicăieri în faţa mea a apărut câinele. Ca de obicei lătra şi se apropia de mine. În acel moment mi-am adus aminte de cuvintele mamei. Într-adevăr printre lătraturi căţelul îşi mişca voios coada într-o parte şi în alta. M-am apropiat timid de el strigându-l "cuţu-cuţu vino aici". Spre surprinderea mea căţelul a încetat să mai latre şi a venit aproape de mine dând din coadă, apoi a început să se gudure pe lângă mine. Am scos din geantă o bucată de sandwich şi i-am aruncat-o la picioare. Bucuros căţelul a înfulecat-o imediat. În felul acesta eu mi-am continuat drumul spre şcoală fără probleme.
În dimineţile ce au urmat câinele m-a recunoscut. De după gard continua să latre voios, dar eu nu m-am mai speriat. Am învăţat că atunci când un câine latră şi dă din coadă el nu muşcă, ci este prietenos.
Compunere - Ziua mea pe tărâmul Zoomzi
Compunere - Cum mi-am petrecut ziua mea de naştere pe tărâmul Zoomzi
Săptămâna trecută a fost ziua mea. Părinţii m-au pus să aleg între o petrecere la McDonald's şi Zoomzi. Într-un final am ales Zoomzi, pentru că anii trecuţi mi-am sărbătorit ziua la McDonald's. Nu mi-a părut rău de alegerea pe care am făcut-o anul acesta! Colegii şi prietenii mei mi-au spus că a fost cea mai tare petrecere la care au fost vreodată!
Obişnuit cu atmosfera de la McDonald's, când am ajuns la Zoomzi mi s-a părut că intru într-un tărâm de poveste. Încă de la intrare, camerele spaţioase, cu pereţi frumos coloraţi, mă făceau să mă simt ca un prinţ. Şi chiar eram un prinţ, doar era ziua mea, nu? După ce am mâncat (mama spune că mâncarea a fost sănătoasă, spre deosebire de anii trecuţi), să avem putere să ne jucăm, toţi cei 20 şi ceva de colegi şi prieteni ai mei ne-am lăsat cuprinşi de magia Zoomzi.
Dintr-o dată, de nicăieri, au apărut în mijlocul nostru un pirat şi o prinţesă. Erau atât de reali încât ne dădeam coate unul altuia întrebându-ne dacă vedem bine. Costumul prinţesei se potrivea cu ale prietenelor mele. Spre deosebire de fetele care participau la ziua mea, prinţesa Zoomzi dansa foarte frumos şi se mişca atât de lin, de parcă plutea. Piratul care o însoţea avea şi sabie. Şi încă ce sabie! Nu ştiu dacă şi ceilalţi prezenţi au simţit, dar mi s-a părut că mirosea a mare şi aventură. M-am trezit gândindu-mă că şi eu aş vrea să cutreier mările şi salvez prinţesa din mâna unui pirat ca acesta. Şi am avut ocazia!
Am jucat diverse jocuri, în care rolul principal îl aveam eu, eu trebuia să salvez prinţesa. Eu eram cel sărbătorit! Am dansat, am cântat şi ce mi-a plăcut foarte mult e că am făcut karaoke. Nu ştiu dacă piraţii reali cântau şi karaoke, dar mie şi celorlalţi ne-a plăcut foarte mult. Am câştigat proba de dans la care am participat cu toţii, iar la probele de cântat am ieşit pe locul 2. Ne-am împărţit în două tabere, piraţi şi prinţi şi am început să ne întrecem. Concursurile şi probele pe care le-am trecut m-au făcut să mă simt ca un prinţ adevărat.
Fără să ne dăm seama, timpul a trecut. Parcă mult prea repede! După câteva ore de joacă, încă am mai fi avut energie pentru alte ore. Nu am apucat să ne plictisim sau să ne dorim vreo clipă să plecăm acasă. Într-un final momentul acela a venit şi a trebuit să punem punct petrecerii şi să părăsim tărâmul Zoomzi. Ne-a părut rău, dar am promis cu toţii că ne vom reîntâlni, tot la Zoomzi, pentru a-l sărbători pe următorul prieten.
Petrecerea la Zoomzi a fost atât de reuşită încât şi astăzi după o săptămână vorbim despre tărâmul de vis Zoomzi!
Săptămâna trecută a fost ziua mea. Părinţii m-au pus să aleg între o petrecere la McDonald's şi Zoomzi. Într-un final am ales Zoomzi, pentru că anii trecuţi mi-am sărbătorit ziua la McDonald's. Nu mi-a părut rău de alegerea pe care am făcut-o anul acesta! Colegii şi prietenii mei mi-au spus că a fost cea mai tare petrecere la care au fost vreodată!
Obişnuit cu atmosfera de la McDonald's, când am ajuns la Zoomzi mi s-a părut că intru într-un tărâm de poveste. Încă de la intrare, camerele spaţioase, cu pereţi frumos coloraţi, mă făceau să mă simt ca un prinţ. Şi chiar eram un prinţ, doar era ziua mea, nu? După ce am mâncat (mama spune că mâncarea a fost sănătoasă, spre deosebire de anii trecuţi), să avem putere să ne jucăm, toţi cei 20 şi ceva de colegi şi prieteni ai mei ne-am lăsat cuprinşi de magia Zoomzi.
Dintr-o dată, de nicăieri, au apărut în mijlocul nostru un pirat şi o prinţesă. Erau atât de reali încât ne dădeam coate unul altuia întrebându-ne dacă vedem bine. Costumul prinţesei se potrivea cu ale prietenelor mele. Spre deosebire de fetele care participau la ziua mea, prinţesa Zoomzi dansa foarte frumos şi se mişca atât de lin, de parcă plutea. Piratul care o însoţea avea şi sabie. Şi încă ce sabie! Nu ştiu dacă şi ceilalţi prezenţi au simţit, dar mi s-a părut că mirosea a mare şi aventură. M-am trezit gândindu-mă că şi eu aş vrea să cutreier mările şi salvez prinţesa din mâna unui pirat ca acesta. Şi am avut ocazia!
Am jucat diverse jocuri, în care rolul principal îl aveam eu, eu trebuia să salvez prinţesa. Eu eram cel sărbătorit! Am dansat, am cântat şi ce mi-a plăcut foarte mult e că am făcut karaoke. Nu ştiu dacă piraţii reali cântau şi karaoke, dar mie şi celorlalţi ne-a plăcut foarte mult. Am câştigat proba de dans la care am participat cu toţii, iar la probele de cântat am ieşit pe locul 2. Ne-am împărţit în două tabere, piraţi şi prinţi şi am început să ne întrecem. Concursurile şi probele pe care le-am trecut m-au făcut să mă simt ca un prinţ adevărat.
Fără să ne dăm seama, timpul a trecut. Parcă mult prea repede! După câteva ore de joacă, încă am mai fi avut energie pentru alte ore. Nu am apucat să ne plictisim sau să ne dorim vreo clipă să plecăm acasă. Într-un final momentul acela a venit şi a trebuit să punem punct petrecerii şi să părăsim tărâmul Zoomzi. Ne-a părut rău, dar am promis cu toţii că ne vom reîntâlni, tot la Zoomzi, pentru a-l sărbători pe următorul prieten.
Petrecerea la Zoomzi a fost atât de reuşită încât şi astăzi după o săptămână vorbim despre tărâmul de vis Zoomzi!
O întâmplare amuzantă la şcoală - Pisica
Zilele trecute la şcoală am avut parte de o păţanie, amuzantă spun eu, cu noul telefon pe care mi l-au luat părinţii. Ştiind cât de mult îmi doresc un telefon mobil frumos, părinţii mi-au luat de ziua mea un Iphone 4. Este un telefon foarte, foarte frumos, pe care orice elev şi-l doreşte. Printre multele funcţii deosebite pe care le are, redă foarte bine tonurile de apel. Din dorinţa de a-mi impresiona colegii, cu claritatea sunetelor pe care poate să le redea, am instalat ca ton de apel un miorlăit de pisică. Dar nu orice fel de miorlăit, ci unul incredibil de real. A doua zi la şcoală, le-am arătat colegilor telefonul meu mobil mult dorit. Au fost impresionaţi. L-am rugat pe Andrei să mă sune pentru a auzi tonul de apel. Din telefon s-a auzit: miau, miau, miau. Era atât de credibil încât un coleg care trecea pe lângă noi s-a oprit şi m-a întrebat dacă am adus o pisică la şcoală.
Demonstraţia făcută cu noul meu telefon a fost întreruptă de sunetul clopoţelului. Am intrat în clasă, în grabă, uitând complet de faptul că nu am închis sunetul telefonului. Doamna de matematică a deschis uşa, iar liniştea de rigoare s-a instalat în clasă. După ce catalogul a fost strigat, din spatele clasei, de la cuier, unde erau aşezate hainele noastre, s-a auzit un miorlăit de pisică. Miau, miau, miau se auzea, iar pentru moment s-a aşternut linişte în clasă. Apoi miorlăitul a continuat: miau, miau, miau. Colegii au început să râdă şi se uitau unii la alţii veseli. Doamna de matematică ne-a privit pe un ton serios şi ne-a întrebat ce se întâmplă. Şugubăţ cum este el, Andrei a răspuns în locul tuturor: este pisica lui Sebastian. Şi a continuat: i-au luat părinţii o pisică şi el a venit cu ea la şcoală. Nu a terminat bine de spus aceste cuvinte, că toţi copiii au început să râdă din nou, mai tare decât înainte.
Auzind acestea, doamna de matematică m-a întrebat cum îmi permit să vin cu animale la şcoală şi mai ales la ora dânsei. M-am ridicat în picioare şi năucit de cuvintele lui Andrei am bânguit un răspuns, pe un ton ruşinat: Doamnă, nu este adevărat, nu am pisică şi în plus eu am alergie la pisici! În tot acest timp copiii chicoteau în permanenţă şi vociferau. Din când în când, din spatele clasei, miorlăitul de pisică se făcea auzit printre râsetele copiilor.
Doamna s-a ridicat şi ea în picioare şi s-a îndreptat spre mine ameninţător. Mi s-a adresat pe un ton autoritar: dacă în în următoarea clipă nu scoţi pisica de unde ai pitit-o, mă duc la director. În timp ce eu adăugam: Dar nu este adevărat, eu ... , am aruncat o privire spre Andrei. L-am văzut cu telefonul său în mână. Atunci m-am prins de năzbâtia lui. Poznaşul îmi dădea de zor bip-uri, iar telefonul mea s-a transformat într-o veritabilă pisică. Am început şi eu să râd şi i-am explicat doamnei tărăşenia. M-am îndreptat către haina în care era "pisica mea" şi i-am arătat telefonul doamnei. Când a văzut telefonul, care brusc a început să miorlăie, a început şi ea să râdă. Clasa s-a pus şi ea pe chicotit. Şi am ţinut-o aşa câteva minute bune.
Într-un final doamna ne-a rugat să ne oprim din râs, iar pe mine m-a rugat, zâmbind desigur, să nu mai ţin pisica nemâncată, pentru că s-ar putea să miorlăie toată ziua. Mi-am cerut scuze pentru cele întâmplate şi am promis că nu se va mai întâmpla aşa ceva. Iar mie mi-am promis ca de fiecare dată când voi intra în clasă să verific telefonul şi să-i opresc volumul. Nu de alta, dar poate pe viitor la tonuri îmi voi pune un sunet de câine sau chiar de urs, iar atunci în loc de râs ne vom alege cu o sperietură pe cinste.
Demonstraţia făcută cu noul meu telefon a fost întreruptă de sunetul clopoţelului. Am intrat în clasă, în grabă, uitând complet de faptul că nu am închis sunetul telefonului. Doamna de matematică a deschis uşa, iar liniştea de rigoare s-a instalat în clasă. După ce catalogul a fost strigat, din spatele clasei, de la cuier, unde erau aşezate hainele noastre, s-a auzit un miorlăit de pisică. Miau, miau, miau se auzea, iar pentru moment s-a aşternut linişte în clasă. Apoi miorlăitul a continuat: miau, miau, miau. Colegii au început să râdă şi se uitau unii la alţii veseli. Doamna de matematică ne-a privit pe un ton serios şi ne-a întrebat ce se întâmplă. Şugubăţ cum este el, Andrei a răspuns în locul tuturor: este pisica lui Sebastian. Şi a continuat: i-au luat părinţii o pisică şi el a venit cu ea la şcoală. Nu a terminat bine de spus aceste cuvinte, că toţi copiii au început să râdă din nou, mai tare decât înainte.
Auzind acestea, doamna de matematică m-a întrebat cum îmi permit să vin cu animale la şcoală şi mai ales la ora dânsei. M-am ridicat în picioare şi năucit de cuvintele lui Andrei am bânguit un răspuns, pe un ton ruşinat: Doamnă, nu este adevărat, nu am pisică şi în plus eu am alergie la pisici! În tot acest timp copiii chicoteau în permanenţă şi vociferau. Din când în când, din spatele clasei, miorlăitul de pisică se făcea auzit printre râsetele copiilor.
Doamna s-a ridicat şi ea în picioare şi s-a îndreptat spre mine ameninţător. Mi s-a adresat pe un ton autoritar: dacă în în următoarea clipă nu scoţi pisica de unde ai pitit-o, mă duc la director. În timp ce eu adăugam: Dar nu este adevărat, eu ... , am aruncat o privire spre Andrei. L-am văzut cu telefonul său în mână. Atunci m-am prins de năzbâtia lui. Poznaşul îmi dădea de zor bip-uri, iar telefonul mea s-a transformat într-o veritabilă pisică. Am început şi eu să râd şi i-am explicat doamnei tărăşenia. M-am îndreptat către haina în care era "pisica mea" şi i-am arătat telefonul doamnei. Când a văzut telefonul, care brusc a început să miorlăie, a început şi ea să râdă. Clasa s-a pus şi ea pe chicotit. Şi am ţinut-o aşa câteva minute bune.
Într-un final doamna ne-a rugat să ne oprim din râs, iar pe mine m-a rugat, zâmbind desigur, să nu mai ţin pisica nemâncată, pentru că s-ar putea să miorlăie toată ziua. Mi-am cerut scuze pentru cele întâmplate şi am promis că nu se va mai întâmpla aşa ceva. Iar mie mi-am promis ca de fiecare dată când voi intra în clasă să verific telefonul şi să-i opresc volumul. Nu de alta, dar poate pe viitor la tonuri îmi voi pune un sunet de câine sau chiar de urs, iar atunci în loc de râs ne vom alege cu o sperietură pe cinste.
O compunere despre casa mea (apartament)
Eu locuiesc într-un bloc cu 10 etaje din cartierul Berceni. În jurul blocului sunt mulţi copaci, la umbra cărora mă joc vara împreună cu prietenii din bloc. În apropierea blocului, la o stradă distanţă există şi un loc de joacă pentru copii unde există leagăne şi tobogane.
Apartamentul în care locuiesc are trei camere. Una este a părinţilor, alta a mea, iar cea de-a treia a surorii mele. Camera mea este cea mai frumoasă. Mi-am personalizat-o în aşa fel încât să mă simt bine în ea. În partea stângă a camerei am un pat foarte moale, cumpărat de la IKEA, iar în partea dreaptă am un birou la care îmi fac lecţiile. Pe birou am aşezat un laptop de la care intru pe internet. Chiar lângă birou am şi o bibliotecă maronie cu mai multe cărţi în ea.
Bucătăria este spaţioasă, în mijloc este amplasată o masă cu patru scaune. Aici luăm masa în familie în fiecare zi şi tot aici fiecare din cei patru membri ai familie povestim ce am făcut peste zi. În bucătărie mai există un frigider mare şi un dulap cu veselă. Dar cel mai interesant lucru din bucătăria este cuşca în care locuieşte papagalul meu, Ciufuleţ. Eu l-am botezat aşa pentru că are un moţ în vârful capului.
Chiar dacă nu este un apartament foarte mare, casa mea este caldă şi primitoare cu toţi cei care îi trec pragul.
O compunere despre casa mea (casă)
Casa în care locuiesc eu are o curte mare cu mulţi pomi. Legătura între poartă şi casă este asigurată de o alee pietruită. Vara, în jurul aleii, creşte o iarbă deasă, care se aseamănă cu un covor bine îngrijit. Privită de la depărtare, casa în care locuiesc aduce cu o casă din povești. Personajul care dă viaţă curţii mele de basm este căţelul meu, Grivei. Vesel şi mereu cu chef de joacă, căţeluşul meu drag şi scump mă întâmpină cu o ploaie de lătraturi de fiecare dată când mă întorc de la şcoală.
Trecând prin sufrageria mare, cu pereţi coloraţi, în mijlocul căreia tronează un televizor mare cu ecran plat şi o canapea pufoasă şi comodă, ajungi în camera mea. De cum deschizi uşa, te simţi precum Alice în ţara minunilor. Camera este bine luminată de ferestrele largi și are pereţii vopsiţi în roz. Patul şi biroul au culoarea roşie, iar pe jos este aşternută o mochetă cu model floral. De pe pereţi îmi zâmbesc afişe cu personajele mele preferate din desenele animate: Fetiţele Powerpuff şi fetele din Spioanele.
Dulapul din colţul camerei are culoarea albastră. Dacă deschizi larg uşile, din dulap zâmbesc hăinuţele mele viu colorate, frumos aranjate, unele lângă altele. Dintre toate hainele care sunt în dulap, cel mai mult îmi place o rochiţă roşie, care aşa cum spune mama, mă face să seamăn cu Scufiţa Roşie.
Colegele mele m-au vizitat de multe ori şi au fost plăcut impresionate de casa mea, dar mai ales de camera mea.
Trecând prin sufrageria mare, cu pereţi coloraţi, în mijlocul căreia tronează un televizor mare cu ecran plat şi o canapea pufoasă şi comodă, ajungi în camera mea. De cum deschizi uşa, te simţi precum Alice în ţara minunilor. Camera este bine luminată de ferestrele largi și are pereţii vopsiţi în roz. Patul şi biroul au culoarea roşie, iar pe jos este aşternută o mochetă cu model floral. De pe pereţi îmi zâmbesc afişe cu personajele mele preferate din desenele animate: Fetiţele Powerpuff şi fetele din Spioanele.
Dulapul din colţul camerei are culoarea albastră. Dacă deschizi larg uşile, din dulap zâmbesc hăinuţele mele viu colorate, frumos aranjate, unele lângă altele. Dintre toate hainele care sunt în dulap, cel mai mult îmi place o rochiţă roşie, care aşa cum spune mama, mă face să seamăn cu Scufiţa Roşie.
Colegele mele m-au vizitat de multe ori şi au fost plăcut impresionate de casa mea, dar mai ales de camera mea.
O compunere despre pauza mare
Sunetul soneriei se aude prelung în toată şcoala. Vesel ca de obicei, anunţă începutul pauzei mari. Ca la un semn, toate uşile claselor se deschid brusc. Grupuri mari de elevi vioi dau buza pe holuri, îngrămădindu-se spre ieşire. În câteva momente, curtea şcolii adormită prinde viaţă şi devine neîncăpătoare pentru sutele de elevi, care se revarsă din clădirea şcolii. Liniştea curţii este înlocuită cu o zarvă generală.
Bucuroşi de pauza binemeritată, elevii se plimbă de colo-colo dezmorţindu-şi mâinile şi picioarele. Fiecare din copiii din curte încearcă să profite cât mai mult de minutele de relaxare ale pauzei mari. Unii dintre ei desfac pacheţele cu mâncare şi de-a dreptul înfometaţi muşcă cu poftă din sandvişurile rânduite cu grijă de părinţi. Alţii, emoţionaţi de celelalte ore care vor urma, cu caietele şi cărţile în mână, încearcă să rememoreze lecţiile învăţate. Deşi au învăţat acasă, pauza mare este cel mai bun moment pentru o ultimă privire aruncată pe notiţe.
Un grup numeros se îndreaptă spre chioşcul din apropierea şcolii şi se aşează la coadă pentru a cumpăra o prăjitură şi un suc. Buna dispoziţie se citeşte pe chipurile tuturor.
Dintr-un colţ, profesorii de serviciu îi supraveghează cu atenţie pe elevi. Din când în când li se mai adresează elevilor, atrăgându-le atenţia că trebuie să se bucure în linişte de pauza mare. Cu toate acestea elevii îşi continuă nestingheriţi ritualul de recreare din fiecare zi.
Bucuroşi de pauza binemeritată, elevii se plimbă de colo-colo dezmorţindu-şi mâinile şi picioarele. Fiecare din copiii din curte încearcă să profite cât mai mult de minutele de relaxare ale pauzei mari. Unii dintre ei desfac pacheţele cu mâncare şi de-a dreptul înfometaţi muşcă cu poftă din sandvişurile rânduite cu grijă de părinţi. Alţii, emoţionaţi de celelalte ore care vor urma, cu caietele şi cărţile în mână, încearcă să rememoreze lecţiile învăţate. Deşi au învăţat acasă, pauza mare este cel mai bun moment pentru o ultimă privire aruncată pe notiţe.
Un grup numeros se îndreaptă spre chioşcul din apropierea şcolii şi se aşează la coadă pentru a cumpăra o prăjitură şi un suc. Buna dispoziţie se citeşte pe chipurile tuturor.
Dintr-un colţ, profesorii de serviciu îi supraveghează cu atenţie pe elevi. Din când în când li se mai adresează elevilor, atrăgându-le atenţia că trebuie să se bucure în linişte de pauza mare. Cu toate acestea elevii îşi continuă nestingheriţi ritualul de recreare din fiecare zi.
Compunere Învăţătorul meu - portret
Pe domnul nostru învăţător îl cheamă Ionesu. El este de înălţime medie, trecut de prima tinereţe, dar cu părul uşor grizonat. De puţine ori l-am văzut încruntat. De cele mai multe ori zâmbeşte, dar cu toate acestea ştie să impună respect în faţa mea şi a colegilor mei de clasă.
La toate orele şi materiile el obişnuieşte să predea plin de entuziasm. Dar poate cel mai emoţionant şi plin de pasiune este la ora de limba română. El are o sensibilitate aparte faţă de România, precum şi un mod special de a vorbi despre limba română. Îmi aduc aminte de o lecţie în care ne-a recitat poezia Limba noastră, scrisă de Alexei Mateevici. Încă de la primele primele două versuri Limba noastră-i o comoară/În adîncuri înfundată, învăţătorul nostru a devenit foarte serios. Şi a continuat aşa până la finalul poeziei. Apoi ne-a explicat că limba română trebuie iubită, respectată şi mai ales că e important să nu uităm să vorbim limba română, indiferent de colţul de lume în care ne vom stabili.
Domnul nostru învăţător ne învaţă în fiecare zi cum să ne comportăm la şcoală cu profesorii şi colegii, iar acasă cu familia. Insistă de multe ori pe acest aspect, deoarece, spune el, aşa cum se formează un elev în primii ani de şcoală, aşa va fi toată viaţa.
Eu cred că învăţătorul nostru este cel mai bun învăţător din lume. Îmi pare nespus de rău că anul acesta este ultimul an în care ne va fi dascăl. Chiar dacă la anul voi fi în clasa a 5-a, voi continua să-l vizite cât pot de des pe învăţătorul Ionescu.
La toate orele şi materiile el obişnuieşte să predea plin de entuziasm. Dar poate cel mai emoţionant şi plin de pasiune este la ora de limba română. El are o sensibilitate aparte faţă de România, precum şi un mod special de a vorbi despre limba română. Îmi aduc aminte de o lecţie în care ne-a recitat poezia Limba noastră, scrisă de Alexei Mateevici. Încă de la primele primele două versuri Limba noastră-i o comoară/În adîncuri înfundată, învăţătorul nostru a devenit foarte serios. Şi a continuat aşa până la finalul poeziei. Apoi ne-a explicat că limba română trebuie iubită, respectată şi mai ales că e important să nu uităm să vorbim limba română, indiferent de colţul de lume în care ne vom stabili.
Domnul nostru învăţător ne învaţă în fiecare zi cum să ne comportăm la şcoală cu profesorii şi colegii, iar acasă cu familia. Insistă de multe ori pe acest aspect, deoarece, spune el, aşa cum se formează un elev în primii ani de şcoală, aşa va fi toată viaţa.
Eu cred că învăţătorul nostru este cel mai bun învăţător din lume. Îmi pare nespus de rău că anul acesta este ultimul an în care ne va fi dascăl. Chiar dacă la anul voi fi în clasa a 5-a, voi continua să-l vizite cât pot de des pe învăţătorul Ionescu.
Compunere Învăţătoarea mea - portret
Doamna noastră învăţătoare, Popescu, este o persoană calmă şi blândă precum o mamă iubitoare. Încă din clasa întâi, doamna învăţătoare a fost alături de noi şi ne-a călăuzit paşii în viaţa de şcolar. Deşi nu este rea, ea este o persoană severă atunci când vine vorba de lecţiile pe care trebuie să ni le facem. Cu toate acestea niciodată nu ne-a certat pe nedrept, iar calificative pe care ni le pune doamna sunt întotdeauna cele corecte.
Toţi copiii din clasă o îndrăgesc pe doamna Popescu. Ea este şi o femeie frumoasă. Înaltă, cu părul lung şi negru, îmbrăcată tot timpul îngrijit şi elegant, doamna noastră învăţătoare este cea mai apreciată învăţătoare din întreaga şcoală. Chiar şi elevii din celelalte clase o respectă şi o îndrăgesc foarte mult.
Doamna noastră învăţătoare este şi o persoană sensibilă. Nu de puţine ori ne-a vorbit despre modul în care trebuie să ne comportăm cu părinţii noştri: să-i iubim, să-i ascultăm şi încă din copilărie să încercăm să-i menajăm, dar mai ales să-i ajutăm după puterile noastre. De fiecare dată când ne vorbeşte despre părinţi, îi mijeşte în colţul ochilor câte o lacrimă. Îşi alungă tristeţea imediat, după care continuă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Deoarece o iubesc şi o respect foarte mult pe doamna învăţătoare, eu o privesc pe dânsa ca pe a doua mea mamă.
Toţi copiii din clasă o îndrăgesc pe doamna Popescu. Ea este şi o femeie frumoasă. Înaltă, cu părul lung şi negru, îmbrăcată tot timpul îngrijit şi elegant, doamna noastră învăţătoare este cea mai apreciată învăţătoare din întreaga şcoală. Chiar şi elevii din celelalte clase o respectă şi o îndrăgesc foarte mult.
Doamna noastră învăţătoare este şi o persoană sensibilă. Nu de puţine ori ne-a vorbit despre modul în care trebuie să ne comportăm cu părinţii noştri: să-i iubim, să-i ascultăm şi încă din copilărie să încercăm să-i menajăm, dar mai ales să-i ajutăm după puterile noastre. De fiecare dată când ne vorbeşte despre părinţi, îi mijeşte în colţul ochilor câte o lacrimă. Îşi alungă tristeţea imediat, după care continuă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Deoarece o iubesc şi o respect foarte mult pe doamna învăţătoare, eu o privesc pe dânsa ca pe a doua mea mamă.
Un dialog între jucării
Ursuleţul de pluş discută cu maşinuţa despre cine este cea mai frumoasă jucărie din cameră.
- Eu sunt cea mai frumoasă jucărie din cameră, spuse ursuleţul. Nu cred că există un copil care să nu mă placă. Uite ce pufos sunt! Iar cu fundiţa asta roşie la gât sunt de-a dreptul adorabil.
- Nu neg că eşti o jucărie frumoasă. Mai că-mi vine şi mie să mă joc cu tine. Dar nu cred că tu eşti cea mai frumoasă jucărie. Ştii de ce?
- Nu şi chiar vreau să aud, spuse curios ursuleşul de pluş. Prin toate camerele prin care am fost, toate jucăriile mi-ai spus că sunt cea mai frumoasă jucărie. Iar acum tu ...
- Pentru mine o jucărie frumoasă înseamnă o jucărie cu care se joacă tot timpul copilul, adică stăpânul nostru. Cu tine de când nu s-a mai jucat? Uite, praful s-a depus pe tine de două degete. De ce oare?
- Ia uite, râde ciob de oală spartă. Ţie îţi lipseşte o roată. Cum poţi să fii frumos astfel? Nu înţeleg!
- Cine se aseamănă se adună, spuse maşinuţa. Mă aseamăn cu stăpânul şi lui i-a căzut un dinte, adăuga cu mândrie maşinuţa. Cred că nu îndrăzneşti să spui despre stăpânul nostru că e urât, nu-i aşa? zise cu viclenie maşinuţa.
- Ei da. Cum să te asemeni cu ea? Ai mâini, ai picioare? Eu am, spuse triumfător ursuleţul. Dar cred că nu ajungem la niciun rezultat în felul acesta. Ce spui dacă mâine dimineaţă cerem părerea celorlalte jucării?
- Cred că e o idee foarte bună. Dar dacă ele vor spune că eu sunt cea mai frumoasă jucărie din cameră nu te vei supăra. Nu-i aşa, întrebă maşinuţa?
- Nu! Voi accepta întocmai ce spun ele. Aşa că să hotărască ceilalţi! concluzionă ursuleţul de pluş.
- Eu sunt cea mai frumoasă jucărie din cameră, spuse ursuleţul. Nu cred că există un copil care să nu mă placă. Uite ce pufos sunt! Iar cu fundiţa asta roşie la gât sunt de-a dreptul adorabil.
- Nu neg că eşti o jucărie frumoasă. Mai că-mi vine şi mie să mă joc cu tine. Dar nu cred că tu eşti cea mai frumoasă jucărie. Ştii de ce?
- Nu şi chiar vreau să aud, spuse curios ursuleşul de pluş. Prin toate camerele prin care am fost, toate jucăriile mi-ai spus că sunt cea mai frumoasă jucărie. Iar acum tu ...
- Pentru mine o jucărie frumoasă înseamnă o jucărie cu care se joacă tot timpul copilul, adică stăpânul nostru. Cu tine de când nu s-a mai jucat? Uite, praful s-a depus pe tine de două degete. De ce oare?
- Ia uite, râde ciob de oală spartă. Ţie îţi lipseşte o roată. Cum poţi să fii frumos astfel? Nu înţeleg!
- Cine se aseamănă se adună, spuse maşinuţa. Mă aseamăn cu stăpânul şi lui i-a căzut un dinte, adăuga cu mândrie maşinuţa. Cred că nu îndrăzneşti să spui despre stăpânul nostru că e urât, nu-i aşa? zise cu viclenie maşinuţa.
- Ei da. Cum să te asemeni cu ea? Ai mâini, ai picioare? Eu am, spuse triumfător ursuleţul. Dar cred că nu ajungem la niciun rezultat în felul acesta. Ce spui dacă mâine dimineaţă cerem părerea celorlalte jucării?
- Cred că e o idee foarte bună. Dar dacă ele vor spune că eu sunt cea mai frumoasă jucărie din cameră nu te vei supăra. Nu-i aşa, întrebă maşinuţa?
- Nu! Voi accepta întocmai ce spun ele. Aşa că să hotărască ceilalţi! concluzionă ursuleţul de pluş.
Compunere aniversarea zilei mele de naştere
Ziua mea de naştere a fost ieri. A fost o zi frumoasă, deosebită, pe care am sărbătorit-o în familie. Primii, care mi-ai spus "La mulţi ani!", au fost părinţii mei. După urările tradiţionale, mi-au arătat cadourile pe care mi le-au luat: mai multe cărţi de citit, nişte CD-uri cu formaţiile mele preferate, dar şi un telefon mobil nou. M-am bucurat de toate cadourile foarte mult, dar cu adevărat o surpriză neaşteptată a fost telefonul mobil. Le-am mulţumit părinţilor pentru cadouri, după care mi-am luat angajamentul că voi fi mai cuminte decât anul ce a trecut, dar şi că mă voi strădui să învăţ mai mult pentru şcoală.
După-amiază am primit invitaţii: bunicii, unchii şi verii mei. Cu toţii mi-au adus multe cadouri, iar camera mea a devenit brusc neîncăpătoare. Le-am desfăcut cu grijă şi le-am mulţumit tuturor pentru felicitările făcute, precum şi pentru cadourile aduse. Apoi momentul mult aşteptat a sosit: tăierea tortului. Mi-a fost cântat La mulţi ani, după care am gustat deliciosul tort, preparat de mama mea. Apoi, noi copiii ne-am retras în camera mea, unde am continuat să ne jucăm şi să ne veselim în voie.
Am avut parte de o aniversare foarte frumoasă, aproape de oamenii pe care îi îndrăgesc foarte mult. Familia mi-a fost alături în această zi importantă pentru mine şi cred că acesta a fost cel mai important cadou al zilei ce a trecut.
După-amiază am primit invitaţii: bunicii, unchii şi verii mei. Cu toţii mi-au adus multe cadouri, iar camera mea a devenit brusc neîncăpătoare. Le-am desfăcut cu grijă şi le-am mulţumit tuturor pentru felicitările făcute, precum şi pentru cadourile aduse. Apoi momentul mult aşteptat a sosit: tăierea tortului. Mi-a fost cântat La mulţi ani, după care am gustat deliciosul tort, preparat de mama mea. Apoi, noi copiii ne-am retras în camera mea, unde am continuat să ne jucăm şi să ne veselim în voie.
Am avut parte de o aniversare foarte frumoasă, aproape de oamenii pe care îi îndrăgesc foarte mult. Familia mi-a fost alături în această zi importantă pentru mine şi cred că acesta a fost cel mai important cadou al zilei ce a trecut.
Compunere despre neatenţie
Afară este o zi urâtă şi ploiasă. Maria tocmai a sosit de la şcoală. Este singură acasă.
Înfrigurată şi obosită de vremea mohorâtă de afară, se întreabă ce ar putea face pentru a alunga frigul ce-i bântuia mintea şi corpul.
De lecţii nu are chef chiar acum. Acestea mai pot aştepta, îşi spune ea. În acel moment îi vine ideea: "aş putea face o baie fierbinte". Se îndreaptă către baie, după care dă drumul apei în cadă şi potriveşte temperatura. Nici nu termină bine de reglat apa, că din camera alăturată se auzi ţârâitul telefonului.
- Alo, Maria?
- Da, Cristina!
- Maria, spune-mi şi mie, ce lecţie avem pentru mâine, la limba română?
Maria îi explică colegei ei cele necesare. După ce epuizară subiectul şcoală, au discutat despre cumpărăturile pe care le-a făcut Cristina zilele trecute. Fără să-şi dea seama timpul a trecut, fata uitând cu totul de apa din cadă. La un moment dat, Maria sare ca muşcată de şarpe:
- Cristina! Apa! Am uitat de ea! strigă în receptor Maria.
- Ce apă? Nu înţeleg! spuse Cristina.
- Apa a dat pe afară, adăugă speriată Maria. Şi închise telefonul fără să-şi ia la revedere de la colega ei.
S-a îndreptat spre baie, exact la timp. Apa era aproape să inunde camera de lângă baie. A închis repede robinetul, după care s-a apucat să şteargă apă care pusese între timp stăpânire pe toată baia. În câteva minute nu mai era nici strop de apă în baie. Fericită că a scăpat cu atât, Maria se îndreptă către telefon pentru a-i povesti păţania ei şi Cristinei. Oricum, lecţia pe ziua de astăzi o învăţase: niciodată să nu laşi apa să curgă nesupravegheată.
Înfrigurată şi obosită de vremea mohorâtă de afară, se întreabă ce ar putea face pentru a alunga frigul ce-i bântuia mintea şi corpul.
De lecţii nu are chef chiar acum. Acestea mai pot aştepta, îşi spune ea. În acel moment îi vine ideea: "aş putea face o baie fierbinte". Se îndreaptă către baie, după care dă drumul apei în cadă şi potriveşte temperatura. Nici nu termină bine de reglat apa, că din camera alăturată se auzi ţârâitul telefonului.
- Alo, Maria?
- Da, Cristina!
- Maria, spune-mi şi mie, ce lecţie avem pentru mâine, la limba română?
Maria îi explică colegei ei cele necesare. După ce epuizară subiectul şcoală, au discutat despre cumpărăturile pe care le-a făcut Cristina zilele trecute. Fără să-şi dea seama timpul a trecut, fata uitând cu totul de apa din cadă. La un moment dat, Maria sare ca muşcată de şarpe:
- Cristina! Apa! Am uitat de ea! strigă în receptor Maria.
- Ce apă? Nu înţeleg! spuse Cristina.
- Apa a dat pe afară, adăugă speriată Maria. Şi închise telefonul fără să-şi ia la revedere de la colega ei.
S-a îndreptat spre baie, exact la timp. Apa era aproape să inunde camera de lângă baie. A închis repede robinetul, după care s-a apucat să şteargă apă care pusese între timp stăpânire pe toată baia. În câteva minute nu mai era nici strop de apă în baie. Fericită că a scăpat cu atât, Maria se îndreptă către telefon pentru a-i povesti păţania ei şi Cristinei. Oricum, lecţia pe ziua de astăzi o învăţase: niciodată să nu laşi apa să curgă nesupravegheată.
Compunere proverb - Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge
Proverbul Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge este un îndemn la activitate şi la acţiune. Prin cuvintele acestui proverb suntem îndemnaţi să nu fim leneşi. Atunci când dorim să ajungem departe, adică să obţinem un anumit lucru sau să înfăptuim o acţiune, trebuie să ne sculăm dis-de-dimineaţă şi să facem ceva pentru a ajunge acolo unde dorim. Pentru reuşita unei acţiuni nu este suficient să ne dorim acea acţiune. Trebuie să insistăm o perioadă mai mare de timp, de multe ori de dimineaţa devreme, până seara târziu. Proverbul ne mai transmite un mesaj şi anume că atingerea unui obiectiv necesită nişte sacrificii: dacă vrem cu adevărat să ajungem departe trebuie să sacrificăm nişte ore de somn, adică aşa cum spune proverbul - să ne sculăm de dimineaţă.
În concluzie, pentru a reuşi ce ne-am propus sau pentru a atinge ţinte îndepărtate trebuie să ne dăm jos din pat şi să pierdem câteva ore de somn şi de relaxare. Câştigul va fi, vorba proverbului, că vom ajunge departe.
În concluzie, pentru a reuşi ce ne-am propus sau pentru a atinge ţinte îndepărtate trebuie să ne dăm jos din pat şi să pierdem câteva ore de somn şi de relaxare. Câştigul va fi, vorba proverbului, că vom ajunge departe.
Compunere despre un copil leneş
Trăia într-un sat un om, care avea un baiat căruia nu-i plăcea să muncească, atât de leneş era că nu putea îndruga două vorbe. Părinţii sau hotărât într-o bună zi să pună capăt acestui mod de convieţuire şi să-i dea o lecţie de viaţă băiatului.
Încă din fragedă pruncie mama copilului se ruga de progenitura sa să vină la masă, ba chiar mai mult îl ajuta să mănânce, mai avea puţin şi mânca în locul lui. Copilul nu scotea o vorbă. Nu spunea că-i e foame, că-i e sete, nimic. Tăcea. Ceilalţi alergau în jurul lui ca nu cumva copilului să-i lipsească ceva. El, îşi petrecea toată ziua în pat.
Ei, aşa nu se mai putea, şi-au spus părinţii - supăraţi de modul în care se desfăşurau lucrurile - şi au trecut la fapte.
Dimineaţa, familia s-a aşzat la masă pentru micul dejun. Ca de obicei copilul leneş stătea în pat. De data aceasta nu au mai insistat să vină la masă, dar nici nu i-au dus mâncarea ca de obicei la pat. Au strâns masa şi i-au spus leneşului că mâncarea lui este în frigider, iar dacă i se face foame să coboare din pat să-şi ia singur. Niciun cuvânt din partea copilului. Apoi fiecare şi-a văzut de treabă, ignorându-l complet pe cel mai leneş membru al familiei. Scenariul s-a repetat la fiecare din cele trei mese ale zilei. A trecut o zi, două. Niciun semn de voinţă din partea copilului. Lenea acestuia îl îmnpingea în aceeaşi direcţie: să nu facă nici cel mai mic efort pentru a mânca.
A treia zi când s-au întors de la muncă, părinţii au văzut nişte urme din care au dedus că băiatul coborâse din pat şi ciugulise una alta din frigider. S-au bucurat când au văzut că planul lor funcţionase. Băiatul leneş făcuse primul pas către normalitate: se hrănea singur.
Deşi copilul slăbise vizibil, au hotărât să meargă mai departe. În dimineaţa următoare nu au mai lăsat nimic de mâncare în frigider. Au pus nişte bani pe masă şi i-au transmis băiatului că mâncarea s-a terminat şi că trebuie să meargă la magazinul din sat pentru a cumpăra de mâncare. Trecuse o zi. Băiatul nu se atinsese de bani. În schimb, în ziua următoare când s-au întors de la serviciu, părinţii au văzut în frigider alimente cumpărate. Băiatul părea sătul, dar încă nu părea comunicativ şi hotărât să-şi ia soarta în mâini.
Părinţii au mers mai departe în aplicarea planului şi au decis să nu-i mai lase nici mâncare, dar nici bani de mâncare. Au vorbit cu copilul leneş, zicându-i că dacă i se face foame trebuie să ceară bani, după care va trebui să meargă din nou la magazinul din sat să-şi cumpere de-ale gurii. Băiatul părea decis să nu intre în jocul părinţilor. Făcea pe mutul şi nu dădea niciun semn că ar dori să vorbească pentru a cere ceva.
Într-o dimineaţă părinţii s-au trezit cu copilul leneş lângă ei. A deschis gura, grăind astfel:
- Dragă mamă şi dragă tată, de mai bine de o săptămână viaţa mea e un chin. Sunt mai mult înfometat decât sătul, mai mult obosit decât odihnit. Nu pot continua astfel. Ce pot face pentru a beneficia din nou de mâncare şi de atenţia voastră?
Uimiţi dar şi bucuroşi de cuvinte copilului, părinţii i-au răspuns:
- Dragul nostru copil, credeam să nu mai apucăm această zi. Ne bucurăm că ţi-a venit mintea la cap şi ai început să înţelegi că viaţa pe care ai dus-o până acum trebuie să înceteze. Dacă ne vei asculta în toate şi renunţi la traiul leneş începând de azi nu trebuie să mai ai grija mâncării. De asta ne ocupăm noi, părinţii tăi. Dar tu trebuie să faci următoarele...
După ce i-au explicat cum ar trebui să decurgă o zi normală din viaţa unui copil, leneşul a încuviinţat şi a promis că de azi înainte va face întocmai cum au convenit. Şi chiar aşa a făcut în zilele următoare.
După această lecţie de viaţă copilul nostru leneş s-a schimbat şi a devenit un copil responsabil, la fel ca toţi ceilalţi copii.
Încă din fragedă pruncie mama copilului se ruga de progenitura sa să vină la masă, ba chiar mai mult îl ajuta să mănânce, mai avea puţin şi mânca în locul lui. Copilul nu scotea o vorbă. Nu spunea că-i e foame, că-i e sete, nimic. Tăcea. Ceilalţi alergau în jurul lui ca nu cumva copilului să-i lipsească ceva. El, îşi petrecea toată ziua în pat.
Ei, aşa nu se mai putea, şi-au spus părinţii - supăraţi de modul în care se desfăşurau lucrurile - şi au trecut la fapte.
Dimineaţa, familia s-a aşzat la masă pentru micul dejun. Ca de obicei copilul leneş stătea în pat. De data aceasta nu au mai insistat să vină la masă, dar nici nu i-au dus mâncarea ca de obicei la pat. Au strâns masa şi i-au spus leneşului că mâncarea lui este în frigider, iar dacă i se face foame să coboare din pat să-şi ia singur. Niciun cuvânt din partea copilului. Apoi fiecare şi-a văzut de treabă, ignorându-l complet pe cel mai leneş membru al familiei. Scenariul s-a repetat la fiecare din cele trei mese ale zilei. A trecut o zi, două. Niciun semn de voinţă din partea copilului. Lenea acestuia îl îmnpingea în aceeaşi direcţie: să nu facă nici cel mai mic efort pentru a mânca.
A treia zi când s-au întors de la muncă, părinţii au văzut nişte urme din care au dedus că băiatul coborâse din pat şi ciugulise una alta din frigider. S-au bucurat când au văzut că planul lor funcţionase. Băiatul leneş făcuse primul pas către normalitate: se hrănea singur.
Deşi copilul slăbise vizibil, au hotărât să meargă mai departe. În dimineaţa următoare nu au mai lăsat nimic de mâncare în frigider. Au pus nişte bani pe masă şi i-au transmis băiatului că mâncarea s-a terminat şi că trebuie să meargă la magazinul din sat pentru a cumpăra de mâncare. Trecuse o zi. Băiatul nu se atinsese de bani. În schimb, în ziua următoare când s-au întors de la serviciu, părinţii au văzut în frigider alimente cumpărate. Băiatul părea sătul, dar încă nu părea comunicativ şi hotărât să-şi ia soarta în mâini.
Părinţii au mers mai departe în aplicarea planului şi au decis să nu-i mai lase nici mâncare, dar nici bani de mâncare. Au vorbit cu copilul leneş, zicându-i că dacă i se face foame trebuie să ceară bani, după care va trebui să meargă din nou la magazinul din sat să-şi cumpere de-ale gurii. Băiatul părea decis să nu intre în jocul părinţilor. Făcea pe mutul şi nu dădea niciun semn că ar dori să vorbească pentru a cere ceva.
Într-o dimineaţă părinţii s-au trezit cu copilul leneş lângă ei. A deschis gura, grăind astfel:
- Dragă mamă şi dragă tată, de mai bine de o săptămână viaţa mea e un chin. Sunt mai mult înfometat decât sătul, mai mult obosit decât odihnit. Nu pot continua astfel. Ce pot face pentru a beneficia din nou de mâncare şi de atenţia voastră?
Uimiţi dar şi bucuroşi de cuvinte copilului, părinţii i-au răspuns:
- Dragul nostru copil, credeam să nu mai apucăm această zi. Ne bucurăm că ţi-a venit mintea la cap şi ai început să înţelegi că viaţa pe care ai dus-o până acum trebuie să înceteze. Dacă ne vei asculta în toate şi renunţi la traiul leneş începând de azi nu trebuie să mai ai grija mâncării. De asta ne ocupăm noi, părinţii tăi. Dar tu trebuie să faci următoarele...
După ce i-au explicat cum ar trebui să decurgă o zi normală din viaţa unui copil, leneşul a încuviinţat şi a promis că de azi înainte va face întocmai cum au convenit. Şi chiar aşa a făcut în zilele următoare.
După această lecţie de viaţă copilul nostru leneş s-a schimbat şi a devenit un copil responsabil, la fel ca toţi ceilalţi copii.
Compunere - jucăria preferată a unei fetiţe
Jucăria mea preferată încă de când eram foarte mică este o păpuşă Barbie, pe care am botezat-o Puşa, când încă nu vorbeam prea bine. Cu ea am dormit pe parcursul grădiniţei. Ea a fost pentru mine ca o soră pe care nu am avut-o şi pe care mi-am dorit-o foarte mult. Între timp am crescut şi am început să merg la şcoală. Am renunţat să mă mai joc cu păpuşa Barbie, eram deja prea mare pentru aşa ceva. Atunci am primit cadou de la părinţii mei, ceva care să-mi amintească de momentele frumoase petrecute cu Barbie, o bicicletă Barbie.
În scurt timp, bicicleta Barbie a devenit pasiunea mea, aş putea spune jucăria mea preferată. Vopsită integral în roz, asemeni hainelor păpuşei Barbie, cu roţile albe precum părul blond al Puşei mele, bicicleta este deosebit de frumoasă. Pe ghidonul moale al bicicletei sunt imprimate imagini cu nişte păpuşi Barbie, imagini care îmi aduc aminte cu plăcere de păpuşa mea, care acum se odihneşte într-un colţ al camerei mele. Atunci când ies pe stradă cu bicicleta pentru a mă plimba, am grijă să-mi pun o îmbrăcăminte roz, pentru a mă asorta cu culoarea bicicletei.
Această bicicletă a devenit jucăria mea preferată deoarece atunci când sunt cu ea mă simt precum o păpuşă Barbie. Dacă păpuşa Barbie ar prinde viaţă şi ar fi reală, cred că i-ar plăcea foarte mult bicicleta mea. Ar fi la fel de mândră de ea, aşa cum sunt şi eu, şi ar pedala veselă ca mine. S-ar bucura de fiecare moment petrecut în compania bicicletei roz.
În scurt timp, bicicleta Barbie a devenit pasiunea mea, aş putea spune jucăria mea preferată. Vopsită integral în roz, asemeni hainelor păpuşei Barbie, cu roţile albe precum părul blond al Puşei mele, bicicleta este deosebit de frumoasă. Pe ghidonul moale al bicicletei sunt imprimate imagini cu nişte păpuşi Barbie, imagini care îmi aduc aminte cu plăcere de păpuşa mea, care acum se odihneşte într-un colţ al camerei mele. Atunci când ies pe stradă cu bicicleta pentru a mă plimba, am grijă să-mi pun o îmbrăcăminte roz, pentru a mă asorta cu culoarea bicicletei.
Această bicicletă a devenit jucăria mea preferată deoarece atunci când sunt cu ea mă simt precum o păpuşă Barbie. Dacă păpuşa Barbie ar prinde viaţă şi ar fi reală, cred că i-ar plăcea foarte mult bicicleta mea. Ar fi la fel de mândră de ea, aşa cum sunt şi eu, şi ar pedala veselă ca mine. S-ar bucura de fiecare moment petrecut în compania bicicletei roz.
Compunere - jucăria preferată a unui băiat
Cel mai frumos cadou pe care l-am primit până acum este un elicopter cu telecomandă. Este mic,cântăreşte foarte puţin, dar este agil şi poate fi controlat foarte uşor cu ajutorul telecomenzii. Din aceste motive poate fi folosit în spaţii închise, cum ar fi interiorul apartamentului în care locuiesc eu.
Dacă la început mi-a fost greu să-l controlez şi părea imposibil să nu-l lovesc de pereţi, acum am devenit un adevărat expert în a-l mânui. Chiar dacă am mai avut jucării cu telecomandă, acest aparat de zbor m-a cucerit în totalitate. De dimineaţa până seara, atunci când timpul îmi permite, eu şi elicopterul meu facem adevărate raiduri prin apartament. Am imaginat şi o serie de activităţi din ce în ce mai grele cu această jucărie, cum ar fi: aterizarea la punct fix, ridicare unor obiecte uşoare şi deplasare lor pe distanţe scurte sau chiar zborul în condiţii deosebite - în plin vânt produs de ventilatorul din cameră. În weekendul viitor mi-am propus să-l scot afară, să văd cât de sus poate zbura. O altă curiozitate pe care o am legată de acest elicopter este dacă reuşesc să-l controlez pe ploaie.
Este de prisos să spun că a devenit jucăria mea preferată. Aproape că nu mai am ochi pentru celelalte jucării pe care le deţin. Prietenii mei cei mai buni, Vasile şi Ion l-au văzut şi l-au apreciat. I-am convins şi pe ei să-şi cumpere. Atunci când o vor face, vom ieşi afară şi vom înălţa la cer aparatele. Am şi ales cum se va numi numele grupului nostru de elicoptere: "Escadrila neînfricată".
Dacă la început mi-a fost greu să-l controlez şi părea imposibil să nu-l lovesc de pereţi, acum am devenit un adevărat expert în a-l mânui. Chiar dacă am mai avut jucării cu telecomandă, acest aparat de zbor m-a cucerit în totalitate. De dimineaţa până seara, atunci când timpul îmi permite, eu şi elicopterul meu facem adevărate raiduri prin apartament. Am imaginat şi o serie de activităţi din ce în ce mai grele cu această jucărie, cum ar fi: aterizarea la punct fix, ridicare unor obiecte uşoare şi deplasare lor pe distanţe scurte sau chiar zborul în condiţii deosebite - în plin vânt produs de ventilatorul din cameră. În weekendul viitor mi-am propus să-l scot afară, să văd cât de sus poate zbura. O altă curiozitate pe care o am legată de acest elicopter este dacă reuşesc să-l controlez pe ploaie.
Este de prisos să spun că a devenit jucăria mea preferată. Aproape că nu mai am ochi pentru celelalte jucării pe care le deţin. Prietenii mei cei mai buni, Vasile şi Ion l-au văzut şi l-au apreciat. I-am convins şi pe ei să-şi cumpere. Atunci când o vor face, vom ieşi afară şi vom înălţa la cer aparatele. Am şi ales cum se va numi numele grupului nostru de elicoptere: "Escadrila neînfricată".
O excursie la munte, într-un sfârşit de săptămână
În acest sfârşit de săptămână, am fost împreună cu părinţii mei la munte. Am plecat din Bucureşti dis-de-dimineaţă, iar pe la ora 10 am ajuns la Poiana Braşov. Ne-am cazat la Hotelul Belvedere, după care am luat micul dejun. Apoi am făcut o drumeţie pe traseul montan Poiana Brasov - Cristianu Mare. A fost foarte frumos. Am făcut foarte multe poze. Cea mai frumoasă poză a fost aceea în care am surprins de pe vârful masivului oraşul Braşov.
A doua zi am ales să facem puţin sport. Am închiriat un ATV şi am colindat împreună cu tatăl meu câteva coline montane, din apropierea hotelului în care am fost cazaţi. A fost o experienţă deosebită. După ce ne-am întors, vântul se înteţise puţin. Era o atmosferă numai bună pentru înălţatul unui zmeu. Am scos zmeul din maşină şi l-am ridicat la cer. S-a ridicat atât de sus încât am ajuns la capătul firului. Brăzda atât de frumos cerul, încât nu m-am răbdat să nu fac un filmuleţ cu telefonul mobil, pe care-l voi urca cât de curând pe YouTube.
Spre seară am împachetat lucrurile şi ne-am pregătit de întoarcerea spre casă. În drum spre Bucureşti, ne-am oprit la taraba unui vânzător ambulant din Predeal şi am cumpărat câteva obiecte tradiţionale româneşti. Mica noastră excursia la munte luase sfârşit, dar am promis să ne reîntoarcem la munte cât mai curând posibil.
A doua zi am ales să facem puţin sport. Am închiriat un ATV şi am colindat împreună cu tatăl meu câteva coline montane, din apropierea hotelului în care am fost cazaţi. A fost o experienţă deosebită. După ce ne-am întors, vântul se înteţise puţin. Era o atmosferă numai bună pentru înălţatul unui zmeu. Am scos zmeul din maşină şi l-am ridicat la cer. S-a ridicat atât de sus încât am ajuns la capătul firului. Brăzda atât de frumos cerul, încât nu m-am răbdat să nu fac un filmuleţ cu telefonul mobil, pe care-l voi urca cât de curând pe YouTube.
Spre seară am împachetat lucrurile şi ne-am pregătit de întoarcerea spre casă. În drum spre Bucureşti, ne-am oprit la taraba unui vânzător ambulant din Predeal şi am cumpărat câteva obiecte tradiţionale româneşti. Mica noastră excursia la munte luase sfârşit, dar am promis să ne reîntoarcem la munte cât mai curând posibil.
Azorel, căţelul neascultător
E o zi călduţă de vară. Curtea casei este înverzită, iar florile copacilor împrăştie miresme dulci în jur. La umbra unui copac bătrân, căţeluşa Lili, împreună cu puiul Azorel, au ieşit în grădină. Ambii se bucură de razele soarelui şi respiră aerul curat al dimineţii. Lili îşi admiră căţeluşul zburlit, cu părul negru ca abanosul. Mic şi dolofan, Azorel seamănă cu un pufuleţ. Mândră peste măsură de progenitura ei, mama îl soarbe din ochi, după care îl linge duios. Din când în când îi explică cum trebuie să se poarte un căţel, cum să latre şi mai ales când să latre. Azorel încearcă să-şi imite mama prin lătrături scurte. Dar în loc de sunete puternice, din gura lui ies doar nişte scheunături.
După ce lecţiile de lătrat s-au finalizat, mama a început să-i prezinte vecinii de curte. Printre altele, l-a atenţionat să nu se apropie de coteţul găinilor până nu va creşte mai mare. Curios nevoie mare, căţelul privea cu uimire orătăniile care populau curtea. Nu mai avea urechi pentru cuvintele mamei lui. Nu a auzit nici măcar când mama lui s-a îndepărtat de el. Se uita hipnotizat la animalele cu două piciore şi la aripile lor, viu colorate. Din dorinţa de a le vedea mai bine, s-a apropiat din ce în ce mai mult de zburătoarele din apropiere. Picat pe gânduri şi plin de întrebări, Azorel s-a trezit dintr-o dată în faţa unui coteţ masiv de lemn. Lângă el mai multe găini cotcodăceau neîntrerupt.
Brusc, din dreapta căţelului a apărut o fiinţă colosală cu creastă roşie ca focul şi cu o guşă impresionantă. Avea un cioc impozant, iar picioarele, cu gheare uriaşe, erau ca ale unui gigant. Măi văzuse el prin curte găini mai mari, da creatura din faţa lui era un monstru. Se apropia galeş de el şi foarte mândru de penele sale colorate şi strălucitoare. Intimidat de făptura neobişnuit de mare, care eclipsa soarele de pe cer, Azorel a făcut câţiva paşi în spate. Ar fi vrut să latre, să strige după ajutor. Nu a reuşit. Din gură îi ieşeau doar nişte scâncete ca de pisică. Monstrul avansa spre el. Deja îi simţea răsuflarea. Tremurând ca o trestie în bătaia vântului, căţelul şi-a pus labele pe cap şi închise ochii. Aştepta să-l înhaţe monstrul. "Clonţ! Clonţ!" simţi un ciocănit în creştetul capului. Monstrul îl ataca! Cu ultimele puteri, Azorel scoase un lătrat prelung: "Ham-Ham! Ham-Ham!". Cerea ajutor! Într-o clipită mama lui îi răspunse. Se apropia în fugă să-şi protejeze odrasla. Auzi paşi în jurul lui şi latratul puternic al mamei. Urmă un foşnet rapid de aripi, după care linişte. Abia acum avu curajul să deschidă ochii. Lângă el, căţeluşa Lili îşi privea puiul. Nu ştia ce să facă, să-l certe pentru că-i nesocotise cuvântele sau să-l pupe pentru a-i alunga teama. Căţelul şi-a îndreptat ochii umezi spre ea. O privea intens şi foarte speriat. Avea nevoie de sprijinul ei. În acel moment Lili hotărâse că e mai bine să-şi susţină puiul. Îl linse preţ de câteva secunde. Avea ea timp mai târziu să-i explice unde a greşit Azorel.
După ce lecţiile de lătrat s-au finalizat, mama a început să-i prezinte vecinii de curte. Printre altele, l-a atenţionat să nu se apropie de coteţul găinilor până nu va creşte mai mare. Curios nevoie mare, căţelul privea cu uimire orătăniile care populau curtea. Nu mai avea urechi pentru cuvintele mamei lui. Nu a auzit nici măcar când mama lui s-a îndepărtat de el. Se uita hipnotizat la animalele cu două piciore şi la aripile lor, viu colorate. Din dorinţa de a le vedea mai bine, s-a apropiat din ce în ce mai mult de zburătoarele din apropiere. Picat pe gânduri şi plin de întrebări, Azorel s-a trezit dintr-o dată în faţa unui coteţ masiv de lemn. Lângă el mai multe găini cotcodăceau neîntrerupt.
Brusc, din dreapta căţelului a apărut o fiinţă colosală cu creastă roşie ca focul şi cu o guşă impresionantă. Avea un cioc impozant, iar picioarele, cu gheare uriaşe, erau ca ale unui gigant. Măi văzuse el prin curte găini mai mari, da creatura din faţa lui era un monstru. Se apropia galeş de el şi foarte mândru de penele sale colorate şi strălucitoare. Intimidat de făptura neobişnuit de mare, care eclipsa soarele de pe cer, Azorel a făcut câţiva paşi în spate. Ar fi vrut să latre, să strige după ajutor. Nu a reuşit. Din gură îi ieşeau doar nişte scâncete ca de pisică. Monstrul avansa spre el. Deja îi simţea răsuflarea. Tremurând ca o trestie în bătaia vântului, căţelul şi-a pus labele pe cap şi închise ochii. Aştepta să-l înhaţe monstrul. "Clonţ! Clonţ!" simţi un ciocănit în creştetul capului. Monstrul îl ataca! Cu ultimele puteri, Azorel scoase un lătrat prelung: "Ham-Ham! Ham-Ham!". Cerea ajutor! Într-o clipită mama lui îi răspunse. Se apropia în fugă să-şi protejeze odrasla. Auzi paşi în jurul lui şi latratul puternic al mamei. Urmă un foşnet rapid de aripi, după care linişte. Abia acum avu curajul să deschidă ochii. Lângă el, căţeluşa Lili îşi privea puiul. Nu ştia ce să facă, să-l certe pentru că-i nesocotise cuvântele sau să-l pupe pentru a-i alunga teama. Căţelul şi-a îndreptat ochii umezi spre ea. O privea intens şi foarte speriat. Avea nevoie de sprijinul ei. În acel moment Lili hotărâse că e mai bine să-şi susţină puiul. Îl linse preţ de câteva secunde. Avea ea timp mai târziu să-i explice unde a greşit Azorel.
O compunere cu titlul Joc de copii
- Salut, Andrei! Îmi pare rău că am întârziat. Sper că nu m-ai aşteptat prea mult?
- Salut, Mircea! Nu am aşteptat deloc. Acum am ajuns şi eu. M-a adus mama cu maşina, iar traficul a fost aglomerat.
- Da, ştiu. Aceeaşi problemă am avut-o şi noi.
- Este bine că am stabilit să ne întâlnim mai devreme. Altfel am fi ajuns prea târziu pentru a putea juca fotbal.
- Da, aşa este. Idee ta a fost foarte bună.
- Mircea, ce spui tu, crezi că am putea fi în aceeaşi echipă? Ştii, eu nu am jucat de prea multe ori fotbal...
- Da, bineînţeles. Ceilalţi copii sunt prietenii mei. Nu va fi nicio problemă să fim în aceeaşi echipă.
- Mircea, crezi că mă voi descurca să joc împreună cu voi?
- Fii fără grijă Andrei. Înainte să mergem la antrenamente la clubul de fotbal nici noi nu ştiam prea bine să jucăm. Andrei, dacă doreşti ai putea sta azi în poarta. Portarul nostru lipseşte, iar tu ai putea vedea cum jucăm. Ce spui?
- Cred că e o idee grozavă Mircea! Aş mai vrea să te întreb ceva. Crezi că aş putea veni şi eu cu voi la antrenamente la clubul la care jucaţi voi?
- Este o idee foarte bună, Andrei. Am să-i vorbesc antrenorului nostru despre propunerea ta. Îţi voi transmite răspunsul lui. Haide acum să te prezint şi celorlalţi copii!
- Haide!
- Salut, Mircea! Nu am aşteptat deloc. Acum am ajuns şi eu. M-a adus mama cu maşina, iar traficul a fost aglomerat.
- Da, ştiu. Aceeaşi problemă am avut-o şi noi.
- Este bine că am stabilit să ne întâlnim mai devreme. Altfel am fi ajuns prea târziu pentru a putea juca fotbal.
- Da, aşa este. Idee ta a fost foarte bună.
- Mircea, ce spui tu, crezi că am putea fi în aceeaşi echipă? Ştii, eu nu am jucat de prea multe ori fotbal...
- Da, bineînţeles. Ceilalţi copii sunt prietenii mei. Nu va fi nicio problemă să fim în aceeaşi echipă.
- Mircea, crezi că mă voi descurca să joc împreună cu voi?
- Fii fără grijă Andrei. Înainte să mergem la antrenamente la clubul de fotbal nici noi nu ştiam prea bine să jucăm. Andrei, dacă doreşti ai putea sta azi în poarta. Portarul nostru lipseşte, iar tu ai putea vedea cum jucăm. Ce spui?
- Cred că e o idee grozavă Mircea! Aş mai vrea să te întreb ceva. Crezi că aş putea veni şi eu cu voi la antrenamente la clubul la care jucaţi voi?
- Este o idee foarte bună, Andrei. Am să-i vorbesc antrenorului nostru despre propunerea ta. Îţi voi transmite răspunsul lui. Haide acum să te prezint şi celorlalţi copii!
- Haide!
O compunere cu titlul În jurul bradului
Ziua de 24 decembrie, ajunul Crăciunului, este aproape. Pentru mine, ziua aceasta este cea mai frumoasă din tot anul. În această zi împreună cu părinţii şi fratele meu îmbodobim bradul. Îmi place să adaug globuri frumos colorate, cât mai multă betea argintie şi beculeţe multicolore. După ce ornamentele au fost aranjate, toţi patru admirăm jocul de lumină şi culoare al bradului, cântăm colinde şi dansăm în jurul bradului.
La noi în casă, de câţiva ani, tradiţia este ca după ce pregătirea bradului a luat sfârşit, împreună cu părinţii, ne uităm la un film de Crăciun. În acest timp, mirosul de sarmale din bucătărie şi mirosul de proaspăt al bradului umple fiecare colţ al casei. Atmosfera din întreaga casă este plină de sărbătoare!
Cu cât orele din ziua Ajunului Crăciunului se scurg, cu atât nerăbdarea noastră creşte. Aşteptarea lui Moş Crăciun şi a cadourile pe care acesta le lasă sub brad, ni se pare în fiecare an fără sfârşit.
Toate acestea se întâmplă în jurul bradului. Ce frumoasă este sărbătoarea Crăciunului!
La noi în casă, de câţiva ani, tradiţia este ca după ce pregătirea bradului a luat sfârşit, împreună cu părinţii, ne uităm la un film de Crăciun. În acest timp, mirosul de sarmale din bucătărie şi mirosul de proaspăt al bradului umple fiecare colţ al casei. Atmosfera din întreaga casă este plină de sărbătoare!
Cu cât orele din ziua Ajunului Crăciunului se scurg, cu atât nerăbdarea noastră creşte. Aşteptarea lui Moş Crăciun şi a cadourile pe care acesta le lasă sub brad, ni se pare în fiecare an fără sfârşit.
Toate acestea se întâmplă în jurul bradului. Ce frumoasă este sărbătoarea Crăciunului!
O compunere cu titlul Căţelul meu
Pe căţelul meu îl cheamă Pufi. Pufi are acum 8 luni şi este un Bichon Maltez complet alb. În fiecare dimineaţă eu îi dau să mănânce, după care îl duc câteva minute la plimbare pe afară. Căţelul meu este cuminte, nu muşcă, este jucăuş şi nu latră prea mult.
Pufi a fost cadoul primit de ziua mea. Din ziua în care l-am primit am devenit cei mai buni prieteni. În fiecare zi mă aşteaptă cuminte să mă întorc de la şcoală, iar când intru pe uşă sare bucuros în jurul meu. În timp ce eu îmi fac temele, căţelul meu mă aşteaptă răbdător la picioarele mele. După finalizarea temelor merg împreună cu Pufi afară, unde ne jucăm cu mingea sa preferată. Căţelul meu este extrem de bucuros să alerge pe afară, iar atunci când întâlneşte alţi căţei este de-a dreptul fericit.
Acum o lună am început cu căţelul meu şi primele lecţii de dresaj. Deja răspunde la câteva comenzi, cum ar fi: culcat, şezi, stai, liber. Pufi este deosebit de cooperant, motiv pentru care cred că rasa Bichon Maltez este o rasă de câini inteligenţi.
Bichon-ul meu, Pufi, este cel mai frumos şi deştept căţel! Îl iubesc pe Pufi!
Pufi a fost cadoul primit de ziua mea. Din ziua în care l-am primit am devenit cei mai buni prieteni. În fiecare zi mă aşteaptă cuminte să mă întorc de la şcoală, iar când intru pe uşă sare bucuros în jurul meu. În timp ce eu îmi fac temele, căţelul meu mă aşteaptă răbdător la picioarele mele. După finalizarea temelor merg împreună cu Pufi afară, unde ne jucăm cu mingea sa preferată. Căţelul meu este extrem de bucuros să alerge pe afară, iar atunci când întâlneşte alţi căţei este de-a dreptul fericit.
Acum o lună am început cu căţelul meu şi primele lecţii de dresaj. Deja răspunde la câteva comenzi, cum ar fi: culcat, şezi, stai, liber. Pufi este deosebit de cooperant, motiv pentru care cred că rasa Bichon Maltez este o rasă de câini inteligenţi.
Bichon-ul meu, Pufi, este cel mai frumos şi deştept căţel! Îl iubesc pe Pufi!
Compunere Colegul meu de bancă
Pe colegul meu de bancă îl cheamă Andrei şi este vecinul meu de bloc. La şcoală, stăm împreună în aceeaşi bancă de la începutul clasei I. Andrei dă dovadă de colegialitate la orele de clasă, iar după ore suntem cei mai buni prieteni.
Colegul meu de bancă este cel mai bun elev din clasă la matematică, iar atunci când am nevoie de ajutorul lui nu mă refuză niciodată. Mă ajută atunci când nu am înţeles anumite probleme, îmi explică cum trebuie rezolvate, iar uneori după orele de curs învăţăm împreună. De când suntem colegi de bancă rezultatele mele la învăţătură şi notele s-au îmbunătăţit semnificativ.
Şi eu îl ajut pe Andrei atunci când are nevoie. Notele mele cele mai bune sunt la limba română. Din acest motiv, uneori, îl ajut pe Andrei atunci când avem de scris câte o compunere mai grea.
În timpul liber mergem împreună la lecţii de karate, mergem în parc, vizionăm filme şi ne jucăm pe calculator. Sper să fiu coleg de bancă cu Andrei până în clasa a VIII-a!
Colegul meu de bancă este cel mai bun elev din clasă la matematică, iar atunci când am nevoie de ajutorul lui nu mă refuză niciodată. Mă ajută atunci când nu am înţeles anumite probleme, îmi explică cum trebuie rezolvate, iar uneori după orele de curs învăţăm împreună. De când suntem colegi de bancă rezultatele mele la învăţătură şi notele s-au îmbunătăţit semnificativ.
Şi eu îl ajut pe Andrei atunci când are nevoie. Notele mele cele mai bune sunt la limba română. Din acest motiv, uneori, îl ajut pe Andrei atunci când avem de scris câte o compunere mai grea.
În timpul liber mergem împreună la lecţii de karate, mergem în parc, vizionăm filme şi ne jucăm pe calculator. Sper să fiu coleg de bancă cu Andrei până în clasa a VIII-a!
Compunere - Iarna mă joc în zăpadă
În sfârşit a venit iarna. Vremea s-a schimbat. Iarna este cel mai rece anotimp. Afară este frig şi bate un vânt rece. Oamenii se îmbracă mai gros decât toamna. Acum purtăm mânuşi, căciulă şi fular.
Astept cu nerăbdare să vină zăpada. Să ningă cu fulgi mari şi totul să se acopere cu un strat gros de zăpadă. Să mă dau cu săniuţa.
Eu şi prietenul meu vom merge în parc şi vom face un om de zăpadă. Am hotărât ca eu să aduc un morcov pentru nas şi el să aducă nasturii pentru ochi. Va fi cel mai frumos om de zăpadă. După aceea, ne vom bate cu bulgări de zăpadă şi vom alerga până când ne vom încălzi. Iar când mă voi întoarce acasă, după jocul prin zăpadă, voi bea un ceai cald cu miere şi lămaie. De abia aştept să ningă şi să fie multă zăpadă.
Astept cu nerăbdare să vină zăpada. Să ningă cu fulgi mari şi totul să se acopere cu un strat gros de zăpadă. Să mă dau cu săniuţa.
Eu şi prietenul meu vom merge în parc şi vom face un om de zăpadă. Am hotărât ca eu să aduc un morcov pentru nas şi el să aducă nasturii pentru ochi. Va fi cel mai frumos om de zăpadă. După aceea, ne vom bate cu bulgări de zăpadă şi vom alerga până când ne vom încălzi. Iar când mă voi întoarce acasă, după jocul prin zăpadă, voi bea un ceai cald cu miere şi lămaie. De abia aştept să ningă şi să fie multă zăpadă.
Compunere despre toamnă - fără personaje
Toamna este anotimpul în care elevii se întorc la şcoală. La ţară, oamenii culeg roadele pământului şi culeg fructele din grădini. Tot acum sunt culeşi strugurii şi este făcut mustul. Pe ogoare, după ce grânele sunt recoltate, pământul este arat şi semănat cu noi cereale.
În acest anotimp natura se schimbă. Frunzele copacilor îngălbenesc şi cad, iarba se usucă, iar soarele încălzeşte din ce în ce mai puţin. Cerul senin de vară dispare şi apar nori negri şi grei. Acum cad ploi reci şi bat vânturi puternice. Oamenii se îmbracă mai gros şi se ascund de ploile dese în spatele umbrelelor.
Toamna păsările călătoare pleacă în ţările calde. Animalele din pădure îşi pregătesc culcuşul pentru iarnă şi strâng provizii pentru această perioadă. Alte animale se pregătesc să hiberneze peste iarnă.
Totul în jur devine mohorât şi ruginiu. Toată natura se pregăteşte să întâmpine iarna şi fulgii de zăpadă care vor cădea în curând.
În acest anotimp natura se schimbă. Frunzele copacilor îngălbenesc şi cad, iarba se usucă, iar soarele încălzeşte din ce în ce mai puţin. Cerul senin de vară dispare şi apar nori negri şi grei. Acum cad ploi reci şi bat vânturi puternice. Oamenii se îmbracă mai gros şi se ascund de ploile dese în spatele umbrelelor.
Toamna păsările călătoare pleacă în ţările calde. Animalele din pădure îşi pregătesc culcuşul pentru iarnă şi strâng provizii pentru această perioadă. Alte animale se pregătesc să hiberneze peste iarnă.
Totul în jur devine mohorât şi ruginiu. Toată natura se pregăteşte să întâmpine iarna şi fulgii de zăpadă care vor cădea în curând.
Un dialog imaginar cu câinele meu
- Salut Sebastian! Bine ai venit acasă, mi-a fost dor de tine! spuse căţelul lătrând bucuros de revederea stăpânului.
- Bună Grivei! Şi tu mi-ai lipsit mie. Ce ai făcut cât ai stat singur în casă?
- Ca de obicei, am păzit casa. Am auzit nişte paşi suspecţi pe scara blocului...
- Era un hoţ? întrebă copilul puţin speriat.
- Nu, era doar un vecin, spuse cu dezamăgire căţelul şi adăugă:
- Tu ce ai făcut azi la şcoală?
- Am citit compunerea despre câinele meu, adică despre tine, replică voios elevul.
- Şi cum a fost?
- Foarte bine! După ce am citit textul am primit aplauze din partea tuturor colegilor de clasă, spuse mândru copilul. Iar doamna învăţătoare m-a felicitat.
- Ştiam eu că va fi bine, doar te-am ajutat şi eu, mârâi bucuros căţelul dând din coadă cu rapiditate.
- Grivei, tu ai mâncat ceva astăzi?
- Nu am mâncat, te-am aşteptat să te întorci de la şcoală, spuse şiret căţelul, gudurându-se pe lângă picioare lui Sebastian.
- Ce figură eşti măi Grivei, spuse râzând copilul. Uite colea bolul tău, se văd urme proaspete de mâncare. Mare mâncăcios mai eşti!
- Sebastian, sunt în creştere, am doar 1 an, am nevoie de multă mâncare, bodogăni căţelul în timp ce se învârtea prin cameră cu coada între picioare.
- Bine, bine... hai să mâncăm. Dar am şi eu o rugăminte! Trebuie să scriu o compunere pe mâine despre viaţa animalelor. Mă ajuţi?
- Mai încape vorbă?! Am nişte poveşti despre viaţa mea de câine … spuse căţelul şi căzu pe gânduri.
- Hai Grivei nu te mai plânge că nu ai o viaţă atât de rea cu mine ca stâpân.
- Nu Sebastian! Tu eşti un stăpân bun, dar înainte de tine am avut un stăpân rău, care mă bătea şi nu-mi dădea să mănânc când vroiam, spuse căţelul cu capul în pământ, dar privindu-l pe Sebastian cu coada ochiului.
- Grivei eşti şiret ca o vulpe! Izbucni în râs copilul. Hai să mâncăm atunci!
- Bună Grivei! Şi tu mi-ai lipsit mie. Ce ai făcut cât ai stat singur în casă?
- Ca de obicei, am păzit casa. Am auzit nişte paşi suspecţi pe scara blocului...
- Era un hoţ? întrebă copilul puţin speriat.
- Nu, era doar un vecin, spuse cu dezamăgire căţelul şi adăugă:
- Tu ce ai făcut azi la şcoală?
- Am citit compunerea despre câinele meu, adică despre tine, replică voios elevul.
- Şi cum a fost?
- Foarte bine! După ce am citit textul am primit aplauze din partea tuturor colegilor de clasă, spuse mândru copilul. Iar doamna învăţătoare m-a felicitat.
- Ştiam eu că va fi bine, doar te-am ajutat şi eu, mârâi bucuros căţelul dând din coadă cu rapiditate.
- Grivei, tu ai mâncat ceva astăzi?
- Nu am mâncat, te-am aşteptat să te întorci de la şcoală, spuse şiret căţelul, gudurându-se pe lângă picioare lui Sebastian.
- Ce figură eşti măi Grivei, spuse râzând copilul. Uite colea bolul tău, se văd urme proaspete de mâncare. Mare mâncăcios mai eşti!
- Sebastian, sunt în creştere, am doar 1 an, am nevoie de multă mâncare, bodogăni căţelul în timp ce se învârtea prin cameră cu coada între picioare.
- Bine, bine... hai să mâncăm. Dar am şi eu o rugăminte! Trebuie să scriu o compunere pe mâine despre viaţa animalelor. Mă ajuţi?
- Mai încape vorbă?! Am nişte poveşti despre viaţa mea de câine … spuse căţelul şi căzu pe gânduri.
- Hai Grivei nu te mai plânge că nu ai o viaţă atât de rea cu mine ca stâpân.
- Nu Sebastian! Tu eşti un stăpân bun, dar înainte de tine am avut un stăpân rău, care mă bătea şi nu-mi dădea să mănânc când vroiam, spuse căţelul cu capul în pământ, dar privindu-l pe Sebastian cu coada ochiului.
- Grivei eşti şiret ca o vulpe! Izbucni în râs copilul. Hai să mâncăm atunci!
Cum se scrie o carte poştală?
Pentru cei mai mici, care probabil au avut prea puţine şanse să trimită o carte poştală din vacanţă, aşa arată o carte poştală. Prima imagine este faţa, iar a doua image este verso-ul cărţii poştale. Textul se introduce în a doua imagine, în partea stângă, adresa în dreapta, iar dreapta sus se lipeşte timbrul (fără timbru nu ajunge la destinaţie, aviz celor care sunt obişnuiţi cu internetul! :D). Mai jos câteva variante de mesaje care pot fi introduse într-o carte poştală.
Carte poştală trimisă părinţilor dintr-o tabără de iarnă
Dragă mamă, dragă tată,
Vă salut din tabăra de la Buşteni. Aici a nins foarte mult, totul este alb în jur. E foarte frumos! Vremea bună ne permite să facem drumeţii, să ne jucăm în zăpadă, să schiem şi să ne dăm cu sania. Vă pup, mi-e dor de voi!
Cu drag, al vostru
Sebastian
30.11.2009
Carte poştală trimisă bunicilor dintr-o tabără de iarnă
Dragii mei bunici,
Vă transmit salutări din tabăra montană de la Buşteni. Zăpada a acoperit totul în jur, iar peisajul pare a fi desprins din poveştile pe care mi le citeaţi când eram mai mic. E foarte frumos! De-abia aştept să vă revăd de Crăciun.
Cu dragoste,
Sebastian
30.11.2009
Carte poştală trimisă unui coleg dintr-o tabără de iarnă
Dragă Andrei,
Te salut din tabăra de la Buşteni. Îmi pare nespus de rău că nu eşti şi tu cu noi aici, ţi-ar fi plăcut enorm! Zăpada este atât de frumoasă, s-a depus un strat mare, care ne-a permis să facem un om de zăpadă. Ţi-am trimis nişte poze pe email. Sunt nerăbdător să ne întâlnim să-ţi povestesc totul!
Cu prietenie,
Sebastian
30.11.2009
O aventură în parc
Tudor şi Andrei sunt prieteni foarte buni. Se cunosc de doi ani şi locuiesc în acelaşi bloc.
După ce au venit de la şcoală, cei doi prieteni merg să se joace în parcul din apropiere, Parcul IOR. Cei doi prieteni au ajuns în parc, la locul de joacă şi au început să se zbenguie. S-au dat în leagăn, în tobogan, s-au jucat v-aţi ascunselea, iar apoi s-au jucat de-a prinselea.
La un moment dat Andrei alerga după Tudor, iar Tudor trebuia să fie cel prins. Atunci s-a întâmplat accidentul urât. Andrei s-a împiedicat şi a căzut pe mâna dreaptă. După durerea pricinuită părea că Andrei avea mâna ruptă. Tudor l-a ajutat pe Andrei să se ridice şi l-a bandajat la mâna pe care îl durea.
Pe Andrei, mâna rănită îl durea foarte tare. După aceea, Tudor a sunat-o pe mama lui Andrei şi i-a povestit ceea ce s-a întâmplat. Mama lui Andrei a venit şi i-a luat din parc. Au mers împreună la camera de gardă a spitalului de copii. Acolo, o doamnă doctor foarte bună l-a consultat pe Andrei şi i-a pus mâna în gips. Noul bandaj arăta bine iar Andrei a spus că aproape nici nu mai simte că mâna sa este ruptă. Când au ajuns acasă, Andrei l-a rugat pe Tudor să îi deseneze pe gipsul alb o maşinuţă. Copii erau bucuroşi că isprava lor nu s-a terminat mai rău de atât. Acum, Andrei abia aşteaptă să se întoarcă la şcoală şi să povesteasca colegilor ce anume i s-a întâmplat.
După ce au venit de la şcoală, cei doi prieteni merg să se joace în parcul din apropiere, Parcul IOR. Cei doi prieteni au ajuns în parc, la locul de joacă şi au început să se zbenguie. S-au dat în leagăn, în tobogan, s-au jucat v-aţi ascunselea, iar apoi s-au jucat de-a prinselea.
La un moment dat Andrei alerga după Tudor, iar Tudor trebuia să fie cel prins. Atunci s-a întâmplat accidentul urât. Andrei s-a împiedicat şi a căzut pe mâna dreaptă. După durerea pricinuită părea că Andrei avea mâna ruptă. Tudor l-a ajutat pe Andrei să se ridice şi l-a bandajat la mâna pe care îl durea.
Pe Andrei, mâna rănită îl durea foarte tare. După aceea, Tudor a sunat-o pe mama lui Andrei şi i-a povestit ceea ce s-a întâmplat. Mama lui Andrei a venit şi i-a luat din parc. Au mers împreună la camera de gardă a spitalului de copii. Acolo, o doamnă doctor foarte bună l-a consultat pe Andrei şi i-a pus mâna în gips. Noul bandaj arăta bine iar Andrei a spus că aproape nici nu mai simte că mâna sa este ruptă. Când au ajuns acasă, Andrei l-a rugat pe Tudor să îi deseneze pe gipsul alb o maşinuţă. Copii erau bucuroşi că isprava lor nu s-a terminat mai rău de atât. Acum, Andrei abia aşteaptă să se întoarcă la şcoală şi să povesteasca colegilor ce anume i s-a întâmplat.
Cel mai bun coleg al meu
Pe cel mai bun coleg al meu îl cheamă Sebastian. Suntem colegi încă din clasa I şi tot de atunci stăm împreună în aceeaşi bancă. El este un coleg foarte silitor şi atent la ore. De fiecare dată îşi face temele şi nu vine niciodată la şcoală cu lecţia neînvăţată. Câţiva ani la rând a luat premiul întâi, iar la şedinţele cu părinţii de fiecare dată este dat ca exemplu de elev model.
Sebastian este foarte respectuos cu profesorii. Atunci când se întâlneşte cu ei pe holuri sau în afara şcolii salută respectuos. În afara şcolii de asemenea este respectuos. Faţă de femei şi faţă de persoanele în vârstă are un respect deosebit. Atunci când este într-un autobuz aglomerat se ridică în picioare şi oferă locul persoanelor aflate în jurul lui.
Cu mine Sebastian este un adevărat prieten. Atunci când îi cer ajutorul nu se fereşte să mi-l acorde. Uneori la matematică rămân în urmă, iar el nu se supără atunci când îl rog să mă lase să mă uit la el în caiet. Nu de puţine ori m-a ajutat şi la lecţii, mai ales la limba germană, o materia pe care eu nu o prea îndrăgesc, dar la care el este foarte priceput.
Despre relaţia dintre noi doi nu am decât vorbe bune. Nu ne-am certat niciodată în toţi aceşti ani de când suntem colegi şi sper să nu o facem nici de acum înainte. Oricărui elev i-ar face plăcere să aibă un coleg precum Sebastian.
Sebastian este foarte respectuos cu profesorii. Atunci când se întâlneşte cu ei pe holuri sau în afara şcolii salută respectuos. În afara şcolii de asemenea este respectuos. Faţă de femei şi faţă de persoanele în vârstă are un respect deosebit. Atunci când este într-un autobuz aglomerat se ridică în picioare şi oferă locul persoanelor aflate în jurul lui.
Cu mine Sebastian este un adevărat prieten. Atunci când îi cer ajutorul nu se fereşte să mi-l acorde. Uneori la matematică rămân în urmă, iar el nu se supără atunci când îl rog să mă lase să mă uit la el în caiet. Nu de puţine ori m-a ajutat şi la lecţii, mai ales la limba germană, o materia pe care eu nu o prea îndrăgesc, dar la care el este foarte priceput.
Despre relaţia dintre noi doi nu am decât vorbe bune. Nu ne-am certat niciodată în toţi aceşti ani de când suntem colegi şi sper să nu o facem nici de acum înainte. Oricărui elev i-ar face plăcere să aibă un coleg precum Sebastian.
Dialog scurt între doi elevi
- Salut Ionel! Vii astăzi la mine să ne jucăm? Am un joc nou, foarte frumos.
- Salut Vasile! Aş vrea să vin, dar mai întâi trebuie să-l ajut pe tata. Imediat ce termin vin negreşit la tine. Dar despre ce joc vorbeşti? M-ai făcut curios.
- Am un joc mare LEGO, format din peste 300 de piese! Este vorba despre un avion.
- Uau! Ce frumos! Voi face tot posibilul să vin. Vreau să te ajut să construieşti avionul.
- Bine Ionel. Nu încep construcţia până nu vii şi tu. Ne vedem mai târziu.
- Da, ne vedem mai târziu.
- Salut Vasile! Aş vrea să vin, dar mai întâi trebuie să-l ajut pe tata. Imediat ce termin vin negreşit la tine. Dar despre ce joc vorbeşti? M-ai făcut curios.
- Am un joc mare LEGO, format din peste 300 de piese! Este vorba despre un avion.
- Uau! Ce frumos! Voi face tot posibilul să vin. Vreau să te ajut să construieşti avionul.
- Bine Ionel. Nu încep construcţia până nu vii şi tu. Ne vedem mai târziu.
- Da, ne vedem mai târziu.
Importanţa plantării unui brăduţ
Plantarea unui brăduţ este un gest frumos şi util tuturor oamenilor. Un brăduţ după ce creşte înfrumuseţează natura, dar mai ales oferă oamenilor oxigen. Fără oxigenul copacilor şi al brazilor, oamenii nu ar putea trăi şi ar muri. Dacă fiecare copil ar planta câte un brăduţ, natura ar fi mult mai verde şi mai bogată. Dacă sunt plantaţi acolo unde există alunecări de pământ, brăduţii vor fixa solul şi vor fi o protecţie pentru oamenii care trăiesc în acea zonă. Atunci când vor creşte brăduţii vor da oamenilor lemnul necesar pentru foc, dar şi pentru prelucrarea unor produse. Copiii şi oamenii ar trebui să iubească brăduţii, să-i îngrijească, să nu-i rupă şi să-i ude când sunt mici. Fără brăduţii cu frunzele mereu verzi, natura ar fi mai tristă.
Un text despre jucăria mea
Jucăria mă priveşte de pe etajeră, dintre cărţi. E tristă. De ceva vreme nu m-am jucat cu ea. Am primit-o acum trei ani din partea părinţilor mei. Deşi mi-a plăcut foarte mult şi m-am jucat de multe ori cu ea, acum nu mai am timp de ea. Atunci când am primit jucăria eram mic, iar principala mea preocupare era să mă joc. De când sunt elev, principala mea preocupare este şcoala. Trebuie să învăţ, să citesc şi să scriu. Activităţile şcolare îmi ocupă mare parte din timp. În timpul liber prefer să citesc o carte sau să practic un sport.
Cred a venit timpul să ofer jucăria unui copil mai mic care să se bucure de ea. Ştiu că va fi tristă, deoarece s-a obişnuit cu mine, dar cred că-i va fi mai bine cu cineva care are timp să se joace cu ea.
Cred a venit timpul să ofer jucăria unui copil mai mic care să se bucure de ea. Ştiu că va fi tristă, deoarece s-a obişnuit cu mine, dar cred că-i va fi mai bine cu cineva care are timp să se joace cu ea.
Dialog cu titlul În vizită la muzeul de istorie
În timpul vizitei la Muzeul de Istorie, aflaţi în faţa unui perete cu vitrine, în care sunt expuse mai multe arme, doi elevi discută:
- Ce sabie mare este expusă aici!
- Da, spuse Andrei. Îmi închipui că e şi foarte grea. Să vedem ce scrie pe cartonaşul explicativ de sub sabie.
- "Sabie din Moldova, secolul XV", citi cu voce tare Sebastian. Crezi că e sabia lui Ştefan cel Mare? întrebă copilul şi admiră cu respect minunăţia de sabie.
- Ar putea fi. Oricum, astfel trebuie să fi arătat şi sabia lui Ştefan. Dacă-mi aduc aminte bine, Ştefan cel Mare a trăit undeva între anii 1400 şi 1500. Se potriveşte cu secolul din descriere, completă Andrei. Îmi închipui că trebuie să fie grea!
- Cu siguranţă, aprobă Sebastian. Dar priveşte cât este de mare. Aproape cât mine! Crezi că ai putea să o ridici, îl întrebă pe Andrei.
- Nu cred că aş putea. Unde mai pui că era ţinută într-o mână. În acelaşi timp, luptătorii trebuiau să ţină cu o mână frâiele calului.
- Înseamnă că cei care luptau atunci erau foarte puternici, spuse Sebastian. Cred că astăzi oamenii nu mai sunt atât de puternici.
- Aşa e. Hai să mergem mai departe. Uite colo şi un scut, la fel de mare şi greu. Să vedem din ce perioadă e acesta.
- Haide, sunt şi eu curios, zise Sebastian.
- Ce sabie mare este expusă aici!
- Da, spuse Andrei. Îmi închipui că e şi foarte grea. Să vedem ce scrie pe cartonaşul explicativ de sub sabie.
- "Sabie din Moldova, secolul XV", citi cu voce tare Sebastian. Crezi că e sabia lui Ştefan cel Mare? întrebă copilul şi admiră cu respect minunăţia de sabie.
- Ar putea fi. Oricum, astfel trebuie să fi arătat şi sabia lui Ştefan. Dacă-mi aduc aminte bine, Ştefan cel Mare a trăit undeva între anii 1400 şi 1500. Se potriveşte cu secolul din descriere, completă Andrei. Îmi închipui că trebuie să fie grea!
- Cu siguranţă, aprobă Sebastian. Dar priveşte cât este de mare. Aproape cât mine! Crezi că ai putea să o ridici, îl întrebă pe Andrei.
- Nu cred că aş putea. Unde mai pui că era ţinută într-o mână. În acelaşi timp, luptătorii trebuiau să ţină cu o mână frâiele calului.
- Înseamnă că cei care luptau atunci erau foarte puternici, spuse Sebastian. Cred că astăzi oamenii nu mai sunt atât de puternici.
- Aşa e. Hai să mergem mai departe. Uite colo şi un scut, la fel de mare şi greu. Să vedem din ce perioadă e acesta.
- Haide, sunt şi eu curios, zise Sebastian.
Pisicuţa mea
Pisicuţa mea Kiki este o maidaneză frumuşică. Am găsit-o pe strada din faţa casei mele şi mi-a fost milă de ea, motiv pentru care mi-am dorit să o aduc acasă. Am întrebat-o pe mama dacă o pot păstra, iar ea mi-a spus că da, dar a adăugat o condiţie: să am grijă de ea. După ce mi-am luat angajamentul că o voi îngriji, am dus-o în casă. Pisicuţa mică a fost la început foarte timidă. Nu a avut curaj să se mişte din colţul în care am aşezat-o. După ce am hrănit-o şi am mângâiat-o puţin, pisicuţa a prins curaj şi a început să exploreze camera. Ulterior a dat târcoale întregii case, semn că începea să se obişnuiască cu noua ei locuinţă.
De când am adus-o acasă au trecut câteva săptămâni. Pisicuţa pare a fi foarte fericită. De câte ori mă întorc de la şcoală pisicuţa mă aşteaptă cuminte lângă uşă, iar apoi îmi sare veselă în braţe. E foarte jucăuşă şi prietenoasă. Părinţii mei o îndrăgesc şi ei foarte mult şi sunt foarte bucuroşi că am primit pisicuţa printre noi. Deoarece toată lumea a acceptat pisicuţa şi o îndrăgeşte foarte mult, pot spune că este un membru al familie noastre.
De când am adus-o acasă au trecut câteva săptămâni. Pisicuţa pare a fi foarte fericită. De câte ori mă întorc de la şcoală pisicuţa mă aşteaptă cuminte lângă uşă, iar apoi îmi sare veselă în braţe. E foarte jucăuşă şi prietenoasă. Părinţii mei o îndrăgesc şi ei foarte mult şi sunt foarte bucuroşi că am primit pisicuţa printre noi. Deoarece toată lumea a acceptat pisicuţa şi o îndrăgeşte foarte mult, pot spune că este un membru al familie noastre.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)