Toamna este anotimpul în care elevii se întorc la şcoală. La ţară, oamenii culeg roadele pământului şi culeg fructele din grădini. Tot acum sunt culeşi strugurii şi este făcut mustul. Pe ogoare, după ce grânele sunt recoltate, pământul este arat şi semănat cu noi cereale.
În acest anotimp natura se schimbă. Frunzele copacilor îngălbenesc şi cad, iarba se usucă, iar soarele încălzeşte din ce în ce mai puţin. Cerul senin de vară dispare şi apar nori negri şi grei. Acum cad ploi reci şi bat vânturi puternice. Oamenii se îmbracă mai gros şi se ascund de ploile dese în spatele umbrelelor.
Toamna păsările călătoare pleacă în ţările calde. Animalele din pădure îşi pregătesc culcuşul pentru iarnă şi strâng provizii pentru această perioadă. Alte animale se pregătesc să hiberneze peste iarnă.
Totul în jur devine mohorât şi ruginiu. Toată natura se pregăteşte să întâmpine iarna şi fulgii de zăpadă care vor cădea în curând.
Se afișează postările cu eticheta Toamna. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Toamna. Afișați toate postările
sâmbătă, 23 februarie 2013
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
Toamna - Descrierea unui copac vesel
Cu toate că a venit toamna, perioadă tristă din viață oricărei plante, copacul din fața geamului meu este în culmea fericii. În timp ce ceilalți copaci își preschimbă hainele verzi în straie veștede și ruginii, el pare că înflorește. După frunzele lui roșii, aproape sângerii, nu ai spune că anotimpul toamna îi displace. Ba din contră! Pentru acest copac, toamna este momentul în care își arată obârșia regală, anotimul fiind doar un prilej de a face paradă cu straiele sale deosebite.
Deși bine înfipt în pământ, este încă tânăr, iar frunzele lui sunt viguroase și pline de viață. Frunzișu-i roșu trădează sănătate, precum cea a unui om de la țară cu roșeață în obraji. Nici vântul aprig nu pare să-i creeze vreo dificultate. Îl privește drept în ochi, iar cu un zâmbet roșiatic larg își unduiește crengile tinere, în ritmul șuieratului răutăcios și rece.
Înalt și zvelt, copacul roșu este deosebit de ceilalți confrați din prejur. Copacii din vecinătatea lui, îngălbeniți de vremea aspră, îl invidează pentru prospețimea de care dă dovada și pentru mantia roșie pe care o poartă peste crengile firave. Se uită la el cu coada ochiului așteptând clipa în care îi va cădea și lui prima frunză. Chiar dacă momentul acesta nu mai poate fi amânat pentru mult timp, copacul roșu continuă să se bucure de ultimele străluciri șterse ale soarelui.
Deși bine înfipt în pământ, este încă tânăr, iar frunzele lui sunt viguroase și pline de viață. Frunzișu-i roșu trădează sănătate, precum cea a unui om de la țară cu roșeață în obraji. Nici vântul aprig nu pare să-i creeze vreo dificultate. Îl privește drept în ochi, iar cu un zâmbet roșiatic larg își unduiește crengile tinere, în ritmul șuieratului răutăcios și rece.
Înalt și zvelt, copacul roșu este deosebit de ceilalți confrați din prejur. Copacii din vecinătatea lui, îngălbeniți de vremea aspră, îl invidează pentru prospețimea de care dă dovada și pentru mantia roșie pe care o poartă peste crengile firave. Se uită la el cu coada ochiului așteptând clipa în care îi va cădea și lui prima frunză. Chiar dacă momentul acesta nu mai poate fi amânat pentru mult timp, copacul roșu continuă să se bucure de ultimele străluciri șterse ale soarelui.
A sosit toamna
Coboară-ncet din înălțimi un aer din ce în ce mai rece. Temperaturile, cu câteva grade mai puține decât acum câteva săptămâni, anunță prin răsuflarea lor răcoroasă prefacerile naturii care vor veni. În scurt timp, până și amintirea zilelor frumoase de vară vor fi alungate. Cerul senin, nepătat de nori colorați, se va murdări cu nori mari și gri, din care vor izvorî ploi reci și mohorâte.
Razele soarelui, încă vesele și zglobii, vor deveni din ce în ce mai palide. Privit de jos, din mijlocul naturii, discul de lumină și căldură binefăcătoare va apărea ca un soare cu dinți. Căldura sa nu va fi suficientă pentru a încălzi natura, motiv pentru care o neliniște friguroasă va pune stâpânire pe întreg cuprinsul.
Copacii își vor pierde mândrele straie verzi, înlocuindu-le cu haine triste galbe-maronii. Nici pe acestea nu le vor păstra pentru mult timp, căci vremea când crengile vor fi din nou golașe va sosi negreșit. Copacii vor fi lăsați în bătaia vântului, iar tremuratul lor va deveni o obișnuință. Fără protecția frunzelor, vântul va obliga copacii să se tânguie la nesfârșit cu șuierături stridente. Cei mai puțin puternici se vor închina măreției vântului, în timp ce cei mai puternici vor încerca să rămână în picioare, demni.
Iarba, parcă deja mai rară decât înainte, a început deja să se usuce și sa prindă pe alocuri o culoare gălbuie. Firișoarele verzi și semețe sunt pleoștite, ca niște ființe deprimate.
De undeva din copacii din jur, o frunză galbenă se desprinde fără să anunțe pe nimeni. Alunecă alene spre pământ, întârziind cât poate de mult să atingă solul. E primul semn că toamna e aici. S-a furișat pe nesimțite și se instalează cu arme și bageje peste întrega natură. E o chestiune de ore până când vestea venirii toamnei se va răspândi peste tot.
Razele soarelui, încă vesele și zglobii, vor deveni din ce în ce mai palide. Privit de jos, din mijlocul naturii, discul de lumină și căldură binefăcătoare va apărea ca un soare cu dinți. Căldura sa nu va fi suficientă pentru a încălzi natura, motiv pentru care o neliniște friguroasă va pune stâpânire pe întreg cuprinsul.
Copacii își vor pierde mândrele straie verzi, înlocuindu-le cu haine triste galbe-maronii. Nici pe acestea nu le vor păstra pentru mult timp, căci vremea când crengile vor fi din nou golașe va sosi negreșit. Copacii vor fi lăsați în bătaia vântului, iar tremuratul lor va deveni o obișnuință. Fără protecția frunzelor, vântul va obliga copacii să se tânguie la nesfârșit cu șuierături stridente. Cei mai puțin puternici se vor închina măreției vântului, în timp ce cei mai puternici vor încerca să rămână în picioare, demni.
Iarba, parcă deja mai rară decât înainte, a început deja să se usuce și sa prindă pe alocuri o culoare gălbuie. Firișoarele verzi și semețe sunt pleoștite, ca niște ființe deprimate.
De undeva din copacii din jur, o frunză galbenă se desprinde fără să anunțe pe nimeni. Alunecă alene spre pământ, întârziind cât poate de mult să atingă solul. E primul semn că toamna e aici. S-a furișat pe nesimțite și se instalează cu arme și bageje peste întrega natură. E o chestiune de ore până când vestea venirii toamnei se va răspândi peste tot.
Toamna a sosit, iar școala a reînceput!
Zilele de vacanță, pline de căldură și relaxare au trecut. Anotimpul belșugului, toamna, a sosit, anunțând și reînceperea școlii. Acum când gândurile mele se îndreaptă spre prima zi de școală, vacanța de vară devine o amintire, dar o amintire frumoasă de care îmi aduc aminte cu plăcere.
Prima zi de școală a sosit, iar toate școlile din țără se redeschid pentru a-i întâmpina pe elevii emoționați. De câteva zile, profesorii au trebăluit neîncetat prin școli, astfel încât prima zi din noul semestru să fie cât mai frumoasă pentru școlarii care vor păși pentru prima oară într-o școală.
Drumul spre școală a fost împânzit de o mulțime de elevi, de vârste diferite, care se îndreptau cu pași grăbiți spre curțile școlilor. Cei mai mici erau și cei mai emoționați, motiv pentru care erau însoțiti de părinți sau de bunici. Aceștia din urmă îi încurajau pe școlari și încercau din răsputeri să le alunge sfiala din suflet și din glas.
De cum am ajuns în fața școlii, privirea mi-a fost atrasă de curtea școlii, plină ochi de elevi și părinți deopotrivă. Elevii entuziaști de reîntâlnirea cu colegii, sporovăiau între ei fără oprire.
La un semn al profesorilor, liniștea s-a așternut în curtea din fața școlii. Era semnul că festivitatea de deschidere a noului an școlar putea începe. După câteva discursuri ale cadrelor didactice, s-a auzit sunetul primului clopoțel din acest an. Clinchetul ascuțit al acestuia a însuflețit dintr-o dată marea de elevi din curtea școlii. Brusc, școlarii au început să meargă care încotro, îmbulzindu-se spre intrarea în școală. Prima zi de școală începea!
Prima zi de școală a sosit, iar toate școlile din țără se redeschid pentru a-i întâmpina pe elevii emoționați. De câteva zile, profesorii au trebăluit neîncetat prin școli, astfel încât prima zi din noul semestru să fie cât mai frumoasă pentru școlarii care vor păși pentru prima oară într-o școală.
Drumul spre școală a fost împânzit de o mulțime de elevi, de vârste diferite, care se îndreptau cu pași grăbiți spre curțile școlilor. Cei mai mici erau și cei mai emoționați, motiv pentru care erau însoțiti de părinți sau de bunici. Aceștia din urmă îi încurajau pe școlari și încercau din răsputeri să le alunge sfiala din suflet și din glas.
De cum am ajuns în fața școlii, privirea mi-a fost atrasă de curtea școlii, plină ochi de elevi și părinți deopotrivă. Elevii entuziaști de reîntâlnirea cu colegii, sporovăiau între ei fără oprire.
La un semn al profesorilor, liniștea s-a așternut în curtea din fața școlii. Era semnul că festivitatea de deschidere a noului an școlar putea începe. După câteva discursuri ale cadrelor didactice, s-a auzit sunetul primului clopoțel din acest an. Clinchetul ascuțit al acestuia a însuflețit dintr-o dată marea de elevi din curtea școlii. Brusc, școlarii au început să meargă care încotro, îmbulzindu-se spre intrarea în școală. Prima zi de școală începea!
Toamna cad frunzele veștede ale copacilor
Copacii verzi, nu cu mult timp în urmă, au început a rugini. Frunzele veștejite ale acestora au îngălbenit în nuanțe diferite. Toamna, ca un artist desăvârșit le-a pictat în tonuri triste, dar pline de culoare și expresivitate. Întreg tabloul, conturat de pastelurile toamnei, are ca subiect principal frunzele copacilor. Ofilite și adormite, acestea participă din plin la punerea în scenă a spectacolul toamnei, un spectacol plin de culoare, de dans și muzică.
Cele mai viguroase frunze, încă în putere, se țin cu dinții de crengile uscate, care le-au fost casă în ultimele luni. Cu toate că sunt îmbătrănite, rezistă vitregiei naturii și se încovoaie sub adierea viforniței. De acolo de sus privesc la suratele lor mai slabe care s-au desprins deja din capaci. Acestea din urmă, maronii și uscate de-a binelea, s-au abandonat fără vlagă în brațele vântului. Minute în șir se lasă purtate în bătaia lui, fiind mult prea obosite pentru a opune orice urmă de rezistență. Călătoria pe aripile vântului nu durează la nesfârșit. Într-un final, secătuite de orice urmă de viață, frunzele se așează pe sol și încep să țeasă straiele ruginii ale toamnei. Așezate una peste alta, într-o degringoladă stranie, frunzele par a fi un covor galben-maroniu moale.
Un alt grup de frunze mari și uscate tocmai se desprind de crengile golașe ale copacului. Sunt extrem de triste precum melodia ce se aude din gura vântului rece. Șuiratul vântului prin crengile copacului se aseamănă cu o muzică de jale. Pe aceste ritmuri pline de duioșie frunzele mâhnite se înlănțuie într-o horă și încep a se roti de zor. Când cântecul vântului ajunge la final, frunzele se lipesc de sol. De acum înainte aici va fi casa lor. O casă în care domină un sentiment de melancolie, zidită din frunzele veștede ale copacilor.
Cele mai viguroase frunze, încă în putere, se țin cu dinții de crengile uscate, care le-au fost casă în ultimele luni. Cu toate că sunt îmbătrănite, rezistă vitregiei naturii și se încovoaie sub adierea viforniței. De acolo de sus privesc la suratele lor mai slabe care s-au desprins deja din capaci. Acestea din urmă, maronii și uscate de-a binelea, s-au abandonat fără vlagă în brațele vântului. Minute în șir se lasă purtate în bătaia lui, fiind mult prea obosite pentru a opune orice urmă de rezistență. Călătoria pe aripile vântului nu durează la nesfârșit. Într-un final, secătuite de orice urmă de viață, frunzele se așează pe sol și încep să țeasă straiele ruginii ale toamnei. Așezate una peste alta, într-o degringoladă stranie, frunzele par a fi un covor galben-maroniu moale.
Un alt grup de frunze mari și uscate tocmai se desprind de crengile golașe ale copacului. Sunt extrem de triste precum melodia ce se aude din gura vântului rece. Șuiratul vântului prin crengile copacului se aseamănă cu o muzică de jale. Pe aceste ritmuri pline de duioșie frunzele mâhnite se înlănțuie într-o horă și încep a se roti de zor. Când cântecul vântului ajunge la final, frunzele se lipesc de sol. De acum înainte aici va fi casa lor. O casă în care domină un sentiment de melancolie, zidită din frunzele veștede ale copacilor.
Compunere despre anotimpul toamna
Un val de brumă argintie se așterne tăcută peste grădina ruginie. Ceața densă tocmai s-a ridicat, doar câteva urme din aburul răcoros mai persistă. Câteva raze de soare discrete penetrează frigul generalizat, dar nu are forța să încălzească mediul înconjurător, înghețat până în profunzimile lui. Bruma sâcâitoare a toamnei deja a făcut primele victime. Câteva plante, cu frunzele ofilite, abia mai rezistă să stea în picioare. Greutatea cristalelor de gheață, care s-au așezat peste ele dimineața devreme, le obosește peste măsură. Cu capul plecat, ca niste oropsiți ai sorții, suferă în tăcere de pe urma venirii zilelor lui brumar.
În zarea tulbure și mohorâtă, norii grei și apăsători își fac apariția, întunecând atmosefera încărcată de temperaturi scăzute. Ajunși deasupra creștetului drumbavei, norii suri își poartă plumbul cu trufie și dispreț în față naturii îngenunchiate de ostilitatea vânturilor reci de toamnă aspră. Undeva în colțul grădinii, lanul de porumb cu podoaba zdrențuită tremură la fiecare răsuflare înghețată a vântului.
Din senin, dinspre miazănoapte se pornește un vânt nemilos. Un șuierat nervos se aude atunci când intră în contact cu câte un copac bătrân și semeț. Pe ceilalți, mai amărâți, îi îndoie fără nicio părere de rău, de parcă ar dori să-i distrugă. Brusc, peisajul de toamnă ruginit și monoton se transformă într-un câmp de luptă. O lupta crâncenă, pe viață și pe moarte, din care scapă cine poate. Violență vântului e atât de mare încât în zborul său peste natura înțepenită zmulge câte-o șindrilă din acoperișurile caselor.
Vifornița păgână își îndreaptă pașii spre curtea unui gospodar. Întâlnește pe cumpăna fântânii din curte un pui mic de ciocârlie. Îi dă târcoale și sufla răceală asupra puiului amărât. Cu gheruțele vineții din cauza frigului, se înfige mai bine în lemnul de sub picioare. Zburlit și înfrigurat, ca un pui de bogdaproste, puiul de ciocârlie pare că plânge. Ochișorii mici, ca niște bobițe de mărgăritar, îi are închiși. Pe cât de mic este, pe atât de viteaz se dovedește a fi. Dar cu toate acestea nu rezistă prea mult în calea vântului crud. Zboară puțin, până în apropierea hambarului din curte, si se pitește într-un cotlon ceva mai călduros.
Toate aceste schimbări din natură anunță că toamna nu mai rezistă prea mult în calea surorii ei vitrege, iarna. Aceasta din urmă, trimite semne spre pământ despre venirea sa, iar nu peste mult timp își va revendica regatul - natura întreagă cu tot ce cuprinde ea.
În zarea tulbure și mohorâtă, norii grei și apăsători își fac apariția, întunecând atmosefera încărcată de temperaturi scăzute. Ajunși deasupra creștetului drumbavei, norii suri își poartă plumbul cu trufie și dispreț în față naturii îngenunchiate de ostilitatea vânturilor reci de toamnă aspră. Undeva în colțul grădinii, lanul de porumb cu podoaba zdrențuită tremură la fiecare răsuflare înghețată a vântului.
Din senin, dinspre miazănoapte se pornește un vânt nemilos. Un șuierat nervos se aude atunci când intră în contact cu câte un copac bătrân și semeț. Pe ceilalți, mai amărâți, îi îndoie fără nicio părere de rău, de parcă ar dori să-i distrugă. Brusc, peisajul de toamnă ruginit și monoton se transformă într-un câmp de luptă. O lupta crâncenă, pe viață și pe moarte, din care scapă cine poate. Violență vântului e atât de mare încât în zborul său peste natura înțepenită zmulge câte-o șindrilă din acoperișurile caselor.
Vifornița păgână își îndreaptă pașii spre curtea unui gospodar. Întâlnește pe cumpăna fântânii din curte un pui mic de ciocârlie. Îi dă târcoale și sufla răceală asupra puiului amărât. Cu gheruțele vineții din cauza frigului, se înfige mai bine în lemnul de sub picioare. Zburlit și înfrigurat, ca un pui de bogdaproste, puiul de ciocârlie pare că plânge. Ochișorii mici, ca niște bobițe de mărgăritar, îi are închiși. Pe cât de mic este, pe atât de viteaz se dovedește a fi. Dar cu toate acestea nu rezistă prea mult în calea vântului crud. Zboară puțin, până în apropierea hambarului din curte, si se pitește într-un cotlon ceva mai călduros.
Toate aceste schimbări din natură anunță că toamna nu mai rezistă prea mult în calea surorii ei vitrege, iarna. Aceasta din urmă, trimite semne spre pământ despre venirea sa, iar nu peste mult timp își va revendica regatul - natura întreagă cu tot ce cuprinde ea.
Colț de natură toamna
Anotimpul ruginiu, plin de culoare și farmec a sosit. În drumul său peste pământul încărcat de verdeață, toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului în tonuri calde de galben-maroniu. Atingerea toamnei a preschimbat peste noapte și frumosul parc din apropierea casei mele.
Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de trunchiuri de copaci, care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări aprinse, care luminează aleile pustii ale parcului.
Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi groase, ca niște brațe de uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele uscate și îngălbenite de vremea rece a toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră. Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans armonios, care pare fără sfârșit.
Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi neohotărâte în care parte să o apuce. Într-un final se așează pe solul zvântat și pe aleele deja îngălbenite ale parcului și încep să formeze covorul ofilit de toamnă. Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată. Atunci când vântul suflă cu putere, covorul de frunze se undeiește precum un covor magic; se ridică de la sol, se mișcă asemenea unei iluzii, iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.
Nici țipenie de om nu se avântă prin aleele pustii ale parcului. Încremenirea este totală, semn că atmosfera de aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră nestingherit parcul amorțit, este vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește, natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de toamnă, surprins excelent de pensula unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și umbrelor, toamna.
Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de trunchiuri de copaci, care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări aprinse, care luminează aleile pustii ale parcului.
Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi groase, ca niște brațe de uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele uscate și îngălbenite de vremea rece a toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră. Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans armonios, care pare fără sfârșit.
Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi neohotărâte în care parte să o apuce. Într-un final se așează pe solul zvântat și pe aleele deja îngălbenite ale parcului și încep să formeze covorul ofilit de toamnă. Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată. Atunci când vântul suflă cu putere, covorul de frunze se undeiește precum un covor magic; se ridică de la sol, se mișcă asemenea unei iluzii, iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.
Nici țipenie de om nu se avântă prin aleele pustii ale parcului. Încremenirea este totală, semn că atmosfera de aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră nestingherit parcul amorțit, este vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește, natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de toamnă, surprins excelent de pensula unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și umbrelor, toamna.
Dialog între toamnă și o frunză
Grăbită să pună stăpânire peste natură, toamna face ravagii peste tot pe unde o poartă pașii. Ajutată de vântul rece, toamna dă iama în copacul încărcat de frunze ruginii. Undeva sus, în frunzișul galben, o frunzuliță ofilită face eforturi disperate să se mențină pe crenguța pe care a văzut lumina zilei și care i-a fost și casă și masă în ultimele luni. Supărată că în curând se va desprinde i se adresează toamnei:
- Toamnă, toamnă de ce sufli cu atâta putere vânt rece? Ai milă de noi frunzele!
- De ce te vaiți frunziliță îngălbenită? întrebă toamna, întorcându-și fața către copacul din care se auzi vocea.
- Cum să nu mă vait? În curând mă voi desprinde de copac! spuse cu amărăciune frunza.
- Păi și ce ai vrea să faci? Așa e în firea lucrurilor, ca la început de septembrie frunzele să se îngălbenească, după care să cadă, răspunse toamna cu blândețe.
- Știu că acesta este cursul vieții. Dar tu ai chemat în ajutor vântul rece, care suflă fără milă. Iar noi frunzele suntem fără apărare, spuse frunza. Uite cum suntem aruncate dintr-o parte în alta. Nu mai suntem folositoare nimănui? își continuă jelania frunza.
- Nu eu am chemat vântul. Eu sunt un anotimp de tranzit între vară și iarnă. Iarna e cea care suflă crivăț neîndurător. Să știi că eu încerc din răsputeri să-i față, dar sunt singură. Soarele m-a părăsit, iar iarna îmi suflă în ceafă. Ce pot face eu?
- Da? spuse cu uimire frunza. Adică iarna se pregătește să intre în scenă? continuă frunza.
- Da! Exact! Uite colo, peste coama dealului. Iarna se pregătește de zor. Nu mai e mult și mă alungă și pe mine. E cel mai puternic anotim! Nici chiar eu nu mă pot pune cu forța ei, spuse cu respect mândra toamnă.
- Acum că mi-ai arătat, văd și eu iarna venind. Și ce e de făcut în cazul acesta dragă toamnă? Eu abia mă mai țin de creanga degerată a copacului.
- Ai putea să mă ajuți să înfrumusețăm peisajul. Să-l umplem de culoarea galbenă și să te așterni pe pământ, colo jos pe covorul ruginiu țesut de suratele tale, frunzele, răspunse cu înțelepciune toamna.
- Să mă desprind din copac? Atât de repede? întrebă frunza.
- Da. Nu mai ai ce face în copac. Deja ești uscată și îngălbenită. Desprinde-te de creanga aceea, măcar să fii împreună cu celelalte frunze. Altfel, vântul năpraznic ce stă să vină cine știe unde te va purta. Dacă te duce departe și vei rămâne singură?
- Cred că ai dreptate, la asta nu m-am gândit, spuse frunza după ce medită preț de câteva secunde. Oare asta să fie menirea mea în continuare?
- Categoric aceasta este menirea ta! Tu ești un simbol al meu, al toamnei. Ție îți vor aduce imnuri poeții, iar muzicanții îți vor cânta viața tristă. În plus fără tine toamna ar fi lipsită de culoare.
- M-ai convins anotimp minunat. M-am gândit la spusele tale și am început și eu să cred că tu, toamna, fără noi frunzele îngălbenite, ai fi lipsită de sens, spuse frunza plină de încredere. Uite acum îmi iau la revedere de la copac și de la frunzele lui și mă alătur celorlalte frunze, adăugă cu optimism frunza galbenă.
- Mergi sănătoasă, frunzuliță gingașă. Dacă te desprinzi acum voi ruga vântul să te îndrepte către celelalte frunze să nu rămâi singură în mijlocul naturii, menționă toamna pregătit fiind să o ia din loc să vestească întreg cuprinsului că anotimpul belșugului și al rodului este aici.
- Mersi, toamno pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat! Gata, m-am desprins, spuse frunza alunecând lin spre solul plin de frunze galben-maronii.
- Toamnă, toamnă de ce sufli cu atâta putere vânt rece? Ai milă de noi frunzele!
- De ce te vaiți frunziliță îngălbenită? întrebă toamna, întorcându-și fața către copacul din care se auzi vocea.
- Cum să nu mă vait? În curând mă voi desprinde de copac! spuse cu amărăciune frunza.
- Păi și ce ai vrea să faci? Așa e în firea lucrurilor, ca la început de septembrie frunzele să se îngălbenească, după care să cadă, răspunse toamna cu blândețe.
- Știu că acesta este cursul vieții. Dar tu ai chemat în ajutor vântul rece, care suflă fără milă. Iar noi frunzele suntem fără apărare, spuse frunza. Uite cum suntem aruncate dintr-o parte în alta. Nu mai suntem folositoare nimănui? își continuă jelania frunza.
- Nu eu am chemat vântul. Eu sunt un anotimp de tranzit între vară și iarnă. Iarna e cea care suflă crivăț neîndurător. Să știi că eu încerc din răsputeri să-i față, dar sunt singură. Soarele m-a părăsit, iar iarna îmi suflă în ceafă. Ce pot face eu?
- Da? spuse cu uimire frunza. Adică iarna se pregătește să intre în scenă? continuă frunza.
- Da! Exact! Uite colo, peste coama dealului. Iarna se pregătește de zor. Nu mai e mult și mă alungă și pe mine. E cel mai puternic anotim! Nici chiar eu nu mă pot pune cu forța ei, spuse cu respect mândra toamnă.
- Acum că mi-ai arătat, văd și eu iarna venind. Și ce e de făcut în cazul acesta dragă toamnă? Eu abia mă mai țin de creanga degerată a copacului.
- Ai putea să mă ajuți să înfrumusețăm peisajul. Să-l umplem de culoarea galbenă și să te așterni pe pământ, colo jos pe covorul ruginiu țesut de suratele tale, frunzele, răspunse cu înțelepciune toamna.
- Să mă desprind din copac? Atât de repede? întrebă frunza.
- Da. Nu mai ai ce face în copac. Deja ești uscată și îngălbenită. Desprinde-te de creanga aceea, măcar să fii împreună cu celelalte frunze. Altfel, vântul năpraznic ce stă să vină cine știe unde te va purta. Dacă te duce departe și vei rămâne singură?
- Cred că ai dreptate, la asta nu m-am gândit, spuse frunza după ce medită preț de câteva secunde. Oare asta să fie menirea mea în continuare?
- Categoric aceasta este menirea ta! Tu ești un simbol al meu, al toamnei. Ție îți vor aduce imnuri poeții, iar muzicanții îți vor cânta viața tristă. În plus fără tine toamna ar fi lipsită de culoare.
- M-ai convins anotimp minunat. M-am gândit la spusele tale și am început și eu să cred că tu, toamna, fără noi frunzele îngălbenite, ai fi lipsită de sens, spuse frunza plină de încredere. Uite acum îmi iau la revedere de la copac și de la frunzele lui și mă alătur celorlalte frunze, adăugă cu optimism frunza galbenă.
- Mergi sănătoasă, frunzuliță gingașă. Dacă te desprinzi acum voi ruga vântul să te îndrepte către celelalte frunze să nu rămâi singură în mijlocul naturii, menționă toamna pregătit fiind să o ia din loc să vestească întreg cuprinsului că anotimpul belșugului și al rodului este aici.
- Mersi, toamno pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat! Gata, m-am desprins, spuse frunza alunecând lin spre solul plin de frunze galben-maronii.
Compunere toamna descriere
Din nordul cu neguri friguroase, un zvon apare tot mai clar la orizont: toamna este aproape. De ceva vreme, stă pitită după crestele amețitoarele ale munților. Așteaptă momentul oportun să pună stăpânire peste pământurile încă înverzite. Când orologiul nevăzut al universului anunță primele ore ale zilelor lui răpciune, munții fac o plecăciune în fața noului anotimp, iar toamna se arată. Cu zâmbetul său lipsit de strălucire și căldură se cuibărește în sânul naturii și începe să-și impună propriile reguli.
Pentru început, toamna își aruncă privirea asupra razelor soarelui. Căldura lui benefică o enervează. Cu un soare puternic și arzător anotimpul de aramă nu-și poate face de cap după cum i-e firea. Se răstește la acesta, după care asmute asupra discului de lumină nori grei și plumburii. Dintr-o dată, soarele blând se vede prizonier al cerului încărcat de nori pufoși, aducători de ploaie, greu de pătruns cu raze discrete. Cele mai puternice raze reușesc, totuși, să treacă de sita deasă a cerului și își revarsă căldura asupra naturii avide de afecțiunea sorelui.
De sus, toamna vede încăpățânarea cu care sorele insistă să mângăie solul cu mii de atingeri călduroase. Este nemulțumită, motiv pentru care scutură furioasă din coama sa fermecată. Ca la un semn, de nicăieri, un vuiet trist răsare. E șuieratul ascuțit al vântului, care își plimbă răsuflarea prin păduri, hărțuind crengile copacilor. Vuietul crește, mai iute și tot mai tare. Mulțumită de efectul pe care vântul îl are asupra naturii, toamna începe să lucreze asupra temperaturilor din termometru. Pocnește scurt din degete, iar mercurul fricos al termometrului coboară vertiginos în apropierea zonele rezervate înghețului.
Următoarea pe lista schimbărilor toamnei este culoarea vie a naturii. Culoarea verde a pădurilor și iarba de un verde crud îi trezesc o stare de angoasă. Starea de neliniște o răscoleșet atât de profund încât aruncă farmece grele asupra întregului cuprins înverzit. Înfrigurată după ultimele demersuri ale toamnei și lipsită de razele benefice ale soarelui, natura cedează. Cade umilă la picioarele toamnei, pregătită să-și accepte soarta ce i-o rezervă anotimpul ruginiu. Toamna își întinde brațele lungi și atinge natura pe creștet, precum își atinge o regină supușii. Natura împietrește și îngălbenește văzând cu ochii, asemenea unui om care încărunțește mai devreme decât ar trebui. Mulțumită de modul în care, unul după altul, supușii îi îndeplinesc capriciile, toamna se pune să se odihnească. Cât timp lipsește, lasă natura în stăpânirea ploii.
Copleșită de puterea fără seamăn a toamnei și speriată de eventualele urmări ale neîndeplinirii indicațiilor anotimpului, ploaie începe să cearnă cu putere stropi reci. Puzderie de picuri reci cad cu furie din înaltului cerului. Se lovesc cu ură de sol și scot sunete înfundate, ca și când ar încerca să intimideze natura.
În atmosfera tristă de toamnă, natura își pierde total culoarea strălucitoare și pare că îmbătrânește. Se închide în sine, după care începe să se pregătească de hibernarea de peste iarnă. La un moment dat adoarme și începe să viseze la căldura frumoaselor zile de primăvară.
Pentru început, toamna își aruncă privirea asupra razelor soarelui. Căldura lui benefică o enervează. Cu un soare puternic și arzător anotimpul de aramă nu-și poate face de cap după cum i-e firea. Se răstește la acesta, după care asmute asupra discului de lumină nori grei și plumburii. Dintr-o dată, soarele blând se vede prizonier al cerului încărcat de nori pufoși, aducători de ploaie, greu de pătruns cu raze discrete. Cele mai puternice raze reușesc, totuși, să treacă de sita deasă a cerului și își revarsă căldura asupra naturii avide de afecțiunea sorelui.
De sus, toamna vede încăpățânarea cu care sorele insistă să mângăie solul cu mii de atingeri călduroase. Este nemulțumită, motiv pentru care scutură furioasă din coama sa fermecată. Ca la un semn, de nicăieri, un vuiet trist răsare. E șuieratul ascuțit al vântului, care își plimbă răsuflarea prin păduri, hărțuind crengile copacilor. Vuietul crește, mai iute și tot mai tare. Mulțumită de efectul pe care vântul îl are asupra naturii, toamna începe să lucreze asupra temperaturilor din termometru. Pocnește scurt din degete, iar mercurul fricos al termometrului coboară vertiginos în apropierea zonele rezervate înghețului.
Următoarea pe lista schimbărilor toamnei este culoarea vie a naturii. Culoarea verde a pădurilor și iarba de un verde crud îi trezesc o stare de angoasă. Starea de neliniște o răscoleșet atât de profund încât aruncă farmece grele asupra întregului cuprins înverzit. Înfrigurată după ultimele demersuri ale toamnei și lipsită de razele benefice ale soarelui, natura cedează. Cade umilă la picioarele toamnei, pregătită să-și accepte soarta ce i-o rezervă anotimpul ruginiu. Toamna își întinde brațele lungi și atinge natura pe creștet, precum își atinge o regină supușii. Natura împietrește și îngălbenește văzând cu ochii, asemenea unui om care încărunțește mai devreme decât ar trebui. Mulțumită de modul în care, unul după altul, supușii îi îndeplinesc capriciile, toamna se pune să se odihnească. Cât timp lipsește, lasă natura în stăpânirea ploii.
Copleșită de puterea fără seamăn a toamnei și speriată de eventualele urmări ale neîndeplinirii indicațiilor anotimpului, ploaie începe să cearnă cu putere stropi reci. Puzderie de picuri reci cad cu furie din înaltului cerului. Se lovesc cu ură de sol și scot sunete înfundate, ca și când ar încerca să intimideze natura.
În atmosfera tristă de toamnă, natura își pierde total culoarea strălucitoare și pare că îmbătrânește. Se închide în sine, după care începe să se pregătească de hibernarea de peste iarnă. La un moment dat adoarme și începe să viseze la căldura frumoaselor zile de primăvară.
Compunere toamna în livadă
Anotimpul belșugului și al recoltei a sosit cu pași repezi. Fără să dea seama nimănui, a treia fiică a anului, toamna, a alungat în doar câteva zile, de pe crengile pomilor, frunzele îngălbenite de vreme. Pomii rămași golași s-au întristat de pierderea frunzelor, singura lor mândrie rămânând rodul bogat.
După ce s-a instalat confortabil în livadă, toamna a început să binecuvânteze rodul pomilor fructiferi. Sub atingerea sa, arborii își desăvârșesc fructele, oferindu-le culoare și gust din abundență. Împrăștiind miresme puternice și parfumuri dulci, fructele coapte vestesc din mijlocul livezii că sunt pregătite pentru a fi culese.
Livada din fața mea este un adevărat tablou plin de culori vii. În mijlocul acesteia, tronează câțiva meri și peri bătrâni. Sub greutatea merelor roșii zemoase și a perelor dulci, de un galben șters, crengile pomilor gem, fiind gata-gata să se rupă. Prunele de un albastru închis atârnă pe ramuri ca niște beculețe în pomul de Crăciun. Gutâi gustoase, galbene și străucitoare precum aurul completează peisajul plin de culoare și arome al livezii. Privind hărnicia cu care livada a muncit pentru a da naștere unei asemnea abundențe de fructe nu are cum să nu te încerce o emoție.
Tabloul plin de culoare al livezii mai poate fi admirat pentru puțin timp. Gospodari cu scări înalte și panere largi se îndreaptă spre livadă pentru a culege rodul pomilor fructiferi. Pe fețele lor se poate citi încântarea, însoțită de uimire, semn că rodul de anul acesta este mult peste așteptări. Înainte să înceapă propriu-zis culesul, fiecare din gospodarii prezenți în livadă se înfruptă cu nesaț din fructele aromate. După ce le-au degustat și le-au apreciat calitățile, oamenii încep să culeagă fructele. Cosurile mari se umplu cu repeziciune, iar asta îi bucură pe toti cei care iau parte la ritualul culesului.
După ce s-a instalat confortabil în livadă, toamna a început să binecuvânteze rodul pomilor fructiferi. Sub atingerea sa, arborii își desăvârșesc fructele, oferindu-le culoare și gust din abundență. Împrăștiind miresme puternice și parfumuri dulci, fructele coapte vestesc din mijlocul livezii că sunt pregătite pentru a fi culese.
Livada din fața mea este un adevărat tablou plin de culori vii. În mijlocul acesteia, tronează câțiva meri și peri bătrâni. Sub greutatea merelor roșii zemoase și a perelor dulci, de un galben șters, crengile pomilor gem, fiind gata-gata să se rupă. Prunele de un albastru închis atârnă pe ramuri ca niște beculețe în pomul de Crăciun. Gutâi gustoase, galbene și străucitoare precum aurul completează peisajul plin de culoare și arome al livezii. Privind hărnicia cu care livada a muncit pentru a da naștere unei asemnea abundențe de fructe nu are cum să nu te încerce o emoție.
Tabloul plin de culoare al livezii mai poate fi admirat pentru puțin timp. Gospodari cu scări înalte și panere largi se îndreaptă spre livadă pentru a culege rodul pomilor fructiferi. Pe fețele lor se poate citi încântarea, însoțită de uimire, semn că rodul de anul acesta este mult peste așteptări. Înainte să înceapă propriu-zis culesul, fiecare din gospodarii prezenți în livadă se înfruptă cu nesaț din fructele aromate. După ce le-au degustat și le-au apreciat calitățile, oamenii încep să culeagă fructele. Cosurile mari se umplu cu repeziciune, iar asta îi bucură pe toti cei care iau parte la ritualul culesului.
Compunere descrierea unui sfârșit de toamnă mohorâtă
Zilele reci și ploioase trec leneșe una după alta. Temperaturile scăzute, ploile reci și dese, frigul tot mai pătrunzător sunt versurile aceluiași refren care se repetă zi de zi. Zilele par toate trase la indigo. Toamna pare că durează de o veșnicie și nici dă vreun semn că ar avea vreo intenție să plece. Cifrele mari din calendarul de pe perete mă anunță tăcute că suntem în mijlocul lunii lui brumar. Chinul toamnei aspre ar putea ajunge în curând la final. Dar asta doar dacă a treia fiică a anului prinde dor de plecare și face loc fulgilor albi de zăpadă.
Au mai fost și înainte toamne neprietenoase, dar niciuna nu a fost atât de încăpățânată în ostilitate precum aceasta din prezent. Ploi nesfârșite cad din cerul negru precum un duh necurat. Stropii mici și deși creează o ambianță mohorâtă. Când ating pervazul ferestrei scot sunete înfundate de zici că o armată de pitici supărați mărșăluiește fără încetare. Geamurile ferestrelor nu au mai fost uscate de ceva vreme. Zi de zi, torente în miniatură se preling pe sticla bine spălată de stropii de ploaie. Nici burlanele casei nu o duc mai bine. Pline ochi de apa care se scurge de pe acoperișurile inundate, scârțâie sub greutate șuvoiului care se revarsă.
Un frig agasant a însoțit fiecare zi din această toamnă. Atingerea lui este atât de enervantă, mai ales că se prezintă în fiecare zi la apelul de dimineață însoțit de ploia măruntă. Umbrelele oricât de mari ar fi sunt ineficiente, pentru a te putea apăra de stropii cernuți dezordonați. Parpalacul, suficient de protector toamna trecută, este acum mai mult un accesoriu vestimentar. Vremea este atât de dușmănoasă încât singura scăpare se află între pereții unei încăperi bine încălzite.
În puținele dăți în care ploaia a fost absentă, ceața a fost stăpâna absolută a acestor pământuri. Deasă încât ar fi putut fi tăiată cu cuțitul, s-a întins precum o plagă cât vezi cu ochii. Momentele acestea ar fi trebuit să fie niște pauze de respiro între două reprize de ploaie. Nu a fost deloc așa. Din contră. Atmosfera generală a fost sufocantă, iar pe alocuri chiar înfricoșătoare, mai ales diminețile, când aburul albicios era foarte dens.
Toanele meteorologice ale toamnei au eclipsat cu totul frumusețea acestui anotimp. Dintr-un anotimp al belșugului și al rodului, toamna să transformat într-un anotimp al calvarului. Timpul rămas nu-i mai permite să-și schimbe năravul. Singura dorință pe care o mai poți avea față de acestă toamnă este să plece cât mai repede.
Au mai fost și înainte toamne neprietenoase, dar niciuna nu a fost atât de încăpățânată în ostilitate precum aceasta din prezent. Ploi nesfârșite cad din cerul negru precum un duh necurat. Stropii mici și deși creează o ambianță mohorâtă. Când ating pervazul ferestrei scot sunete înfundate de zici că o armată de pitici supărați mărșăluiește fără încetare. Geamurile ferestrelor nu au mai fost uscate de ceva vreme. Zi de zi, torente în miniatură se preling pe sticla bine spălată de stropii de ploaie. Nici burlanele casei nu o duc mai bine. Pline ochi de apa care se scurge de pe acoperișurile inundate, scârțâie sub greutate șuvoiului care se revarsă.
Un frig agasant a însoțit fiecare zi din această toamnă. Atingerea lui este atât de enervantă, mai ales că se prezintă în fiecare zi la apelul de dimineață însoțit de ploia măruntă. Umbrelele oricât de mari ar fi sunt ineficiente, pentru a te putea apăra de stropii cernuți dezordonați. Parpalacul, suficient de protector toamna trecută, este acum mai mult un accesoriu vestimentar. Vremea este atât de dușmănoasă încât singura scăpare se află între pereții unei încăperi bine încălzite.
În puținele dăți în care ploaia a fost absentă, ceața a fost stăpâna absolută a acestor pământuri. Deasă încât ar fi putut fi tăiată cu cuțitul, s-a întins precum o plagă cât vezi cu ochii. Momentele acestea ar fi trebuit să fie niște pauze de respiro între două reprize de ploaie. Nu a fost deloc așa. Din contră. Atmosfera generală a fost sufocantă, iar pe alocuri chiar înfricoșătoare, mai ales diminețile, când aburul albicios era foarte dens.
Toanele meteorologice ale toamnei au eclipsat cu totul frumusețea acestui anotimp. Dintr-un anotimp al belșugului și al rodului, toamna să transformat într-un anotimp al calvarului. Timpul rămas nu-i mai permite să-și schimbe năravul. Singura dorință pe care o mai poți avea față de acestă toamnă este să plece cât mai repede.
Compunere toamna în pădure
E toamnă, iar ziua din ce în ce mai scurtă a ajuns la final. Soarele a apus supărat, alungat de nori groși, aproape negri. Seara se așează cu greutate peste pădurea amorțită. Doar mândra lună, la ora aceasta un contur palid gălbui, mai păstrează o doză de optimism. Prea slabă pentru a împrăștia căldură, se mulțumește să lumineze ca o lampă de veghe întunericul dens din pădure. Frigul împresoară copacii și-i strânge cu putere ca-n niște chingi. Trunchiurile arborilor, aproape înghețate, se resimt și scrâșnesc, de parcă ar fi niște fălci încleștate. La nivelul solului, un vâjâit prelung bântuie precum o fantomă, urmat de un vânt rece de toamnă târzie. Un maldăr de frunze uscate se lasă în voia sorții și este împrăștiat în toate părțile, ca niște fulgi de zăpadă. În întunericul pădurii, frunzele arată precum niște umbre care plutesc în mijlocul unei mări agitate.
Codrul format din copaci bătrâni, unii seculari, este obișnuit cu o astfel de vreme. A văzut el în ani ce au trecut lucruri și mai grozave. Cei mai tineri însă sunt impresionați de vuietul nopții de toamnă. Se îndoie în stânga și-n dreapta, iar în mișcare scot zgomote asemănătoare unor gemete. Crengile acestora, verzi și elastice, nu se pot opune vântului dur. Se zbat și suspină neîncetat a pustiu. Atmosfera generală este una de jale, iar tristețea pădurii este resimțită de întrega natură.
Un moment scurt de acalmie se instalează în mijlocul pădurii. Vântul s-a retras în cotloanele știute doar de el. Odată cu el și frigul pătrunzător s-a domolit. Preț de câteva clipe o liniște profundă se așterne peste pădurea ruginie. Niciun sunet nu sparge întunericul nopții. Obosită, pădurea se odihnește în tăcere, ca un rănit întors recent de pe un câmp de luptă. Apoi, dintr-o dată, vântul reapare. Mai nervos decât înainte, suflă supărat răceală peste codrul încă înțepenit. Sleit de putere, codrul se-ndoaie, semn că vântu-l biruie cu ușurință. Puținele frunze din copaci sunt smulse cu ură și sunt îndepărtate ca niște veșminte rupte. Scenariul se repetă până în zori, când vremea rea se retrage, făcând loc razelor de soare timide.
Dimineața găsește codrul fără vlagă, dar bucuros că a făcut față unei nopți dure de toamnă târzie. Ca un om cu părul răvășit, pădurea pare buimacă, dar în cele din urmă adoarme mângâiată discret de razele slabe ale soarelui de toamnă. Singurul treaz este foșnetul frunzelor din pădure, care își plimba pașii peste pământul înghețat.
Codrul format din copaci bătrâni, unii seculari, este obișnuit cu o astfel de vreme. A văzut el în ani ce au trecut lucruri și mai grozave. Cei mai tineri însă sunt impresionați de vuietul nopții de toamnă. Se îndoie în stânga și-n dreapta, iar în mișcare scot zgomote asemănătoare unor gemete. Crengile acestora, verzi și elastice, nu se pot opune vântului dur. Se zbat și suspină neîncetat a pustiu. Atmosfera generală este una de jale, iar tristețea pădurii este resimțită de întrega natură.
Un moment scurt de acalmie se instalează în mijlocul pădurii. Vântul s-a retras în cotloanele știute doar de el. Odată cu el și frigul pătrunzător s-a domolit. Preț de câteva clipe o liniște profundă se așterne peste pădurea ruginie. Niciun sunet nu sparge întunericul nopții. Obosită, pădurea se odihnește în tăcere, ca un rănit întors recent de pe un câmp de luptă. Apoi, dintr-o dată, vântul reapare. Mai nervos decât înainte, suflă supărat răceală peste codrul încă înțepenit. Sleit de putere, codrul se-ndoaie, semn că vântu-l biruie cu ușurință. Puținele frunze din copaci sunt smulse cu ură și sunt îndepărtate ca niște veșminte rupte. Scenariul se repetă până în zori, când vremea rea se retrage, făcând loc razelor de soare timide.
Dimineața găsește codrul fără vlagă, dar bucuros că a făcut față unei nopți dure de toamnă târzie. Ca un om cu părul răvășit, pădurea pare buimacă, dar în cele din urmă adoarme mângâiată discret de razele slabe ale soarelui de toamnă. Singurul treaz este foșnetul frunzelor din pădure, care își plimba pașii peste pământul înghețat.
Compunere - Poveste de toamnă
La lumina slabă a felinarului, pe o stradă lăturalnică a orașului adormit, un cățel și o pisică stau de vorbă. Zgribuliți și înfrigurați de vântul rece de toamnă, caută din priviri un loc în care s-ar putea adăposti peste noapte. Supărat, fiind obosit și nemâncat, cățelul i se adresă pisicii:
- Auzi, eu cred că va trebui să dormim afară peste noapte. Umblăm ca bezmeticii de ceva vreme și nu am găsit niciun loc călduț.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse amărâtă pisica. Hai totuși să mai încercăm. E un frig afară de vorba aceea: "Să nu scoți niciun câine din casă."
- Da, doar că proverbul acesta a fost inventat de oameni. Niciunul din ei nu s-a gândit cu adevărat la noi câinii, zise câinele și dădu din cap a supărare.
- Ne plângem și noi acum. Dar e abia toamnă. Ce o să facem la iarnă dacă acum ne văităm? întrebă retoric pisica.
Umblară ei cât mai umblară, dar degeaba. Nu găsiră niciun loc ferit de frigul pătrunzător al nopții de toamnă târzie. Tocmai atunci îi veni pisicii o idee. O împărtăși cu câinele.
- Uite parcul! Să mergem să ne adăpostim lângă un copac. Putem să ne facem un pat de frunze. Ce spui?
- Hmmm. Cam rustic. Dar în lipsă de altceva cred că ideea ta e bună, spuse cațelul, dar glasul lui doar bucurie nu trăda.
De cum au intrat în parcul amorțit, un sentiment straniu a pus stăpânire pe ei. Un întuneric de nepătruns domnea împejur. Foșnetul frunzelor uscate, răvășite și aruncate de vânt în toate cele patru direcții, dădeau impresia unui loc bântuit.
- Brrr. E cam întuneric aici. Frunzele astea uscate foșnesc îngrozitor, parcă ar vorbi.
- Deprimant, spuse într-o doară cățelul. Cât sunt eu de câine mi-e frică. Mereu mă uit în spate, simt că sunt urmărit de niște ochi.
- Ești fricos, spuse pisica. Nu e nimeni în jur. Ochii mei mă ajută să văd prin bezna asta ca ziua. Ai încredere în mine. Suntem singuri.
- Eu nu văd mare lucru, mormăi câinele. Dacă nu-s atent o să-mi bag degetele în ochi. Ce zici de copacul asta imens?
- Cred că e bun. Uite câte frunze ruginii au căzut din el. O să ne facem un culcuș foarte bun.
- Asta dacă vântul ăsta furios nu va spulbera gramada de frunze pe care o vom aduna, continuă în același ton câinele.
- Hai să ne grăbim, zise pisica. Sunt atât de obosită, încât adorm în picioare.
S-au pus pe treabă și în scurt timp au încropit un culcuș numai bun pentru somn. Când au fost gata, s-au așezat covrig pe maldărul de frunze. Câinele a glăsuit:
- Adevărul e că e mai bine aici. Măcar avem ceva moale sub noi, iar dacă plouă vom fi feriți.
- Cu siguranță e mai bine decât pe asfaltul rece, confirmă pisica și își îndoi lăbuțele sub corpul mic. Mă simt ca acasă!
- Tu te simți ca acasă, când de fapt suntem două animale fără casa, zise morocănos cățelul, în timp ce se foia neliniștit pe teancul de frunze veștede. Hai să dormim, să uităm că suntem sub cerul liber.
- Spui bine, să dormim. Îți urez somn ușor și să visezi că suntem într-o casă călduroasă și tocmai am mâncat o masă caldă, filosofă pisica.
- Până una alta va trebui să mă mulțumesc doar cu visul. Vise călduroase și ție pisicuțo!
De cum au închis ochii, cele două animale au căzut într-un somn profund, care a durat întreaga noapte. În tot acest timp vântul sufla din ce în ce mai tare. Frunzele goneau în toate părțile, așezăndu-se peste tot, asemeni unor fulgi de nea. Au acoperit animalele în întregime, iar asta le-a încălzit suficient de bine încât să nu simtă frigul pătrunzător din parcul înghețat.
- Auzi, eu cred că va trebui să dormim afară peste noapte. Umblăm ca bezmeticii de ceva vreme și nu am găsit niciun loc călduț.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse amărâtă pisica. Hai totuși să mai încercăm. E un frig afară de vorba aceea: "Să nu scoți niciun câine din casă."
- Da, doar că proverbul acesta a fost inventat de oameni. Niciunul din ei nu s-a gândit cu adevărat la noi câinii, zise câinele și dădu din cap a supărare.
- Ne plângem și noi acum. Dar e abia toamnă. Ce o să facem la iarnă dacă acum ne văităm? întrebă retoric pisica.
Umblară ei cât mai umblară, dar degeaba. Nu găsiră niciun loc ferit de frigul pătrunzător al nopții de toamnă târzie. Tocmai atunci îi veni pisicii o idee. O împărtăși cu câinele.
- Uite parcul! Să mergem să ne adăpostim lângă un copac. Putem să ne facem un pat de frunze. Ce spui?
- Hmmm. Cam rustic. Dar în lipsă de altceva cred că ideea ta e bună, spuse cațelul, dar glasul lui doar bucurie nu trăda.
De cum au intrat în parcul amorțit, un sentiment straniu a pus stăpânire pe ei. Un întuneric de nepătruns domnea împejur. Foșnetul frunzelor uscate, răvășite și aruncate de vânt în toate cele patru direcții, dădeau impresia unui loc bântuit.
- Brrr. E cam întuneric aici. Frunzele astea uscate foșnesc îngrozitor, parcă ar vorbi.
- Deprimant, spuse într-o doară cățelul. Cât sunt eu de câine mi-e frică. Mereu mă uit în spate, simt că sunt urmărit de niște ochi.
- Ești fricos, spuse pisica. Nu e nimeni în jur. Ochii mei mă ajută să văd prin bezna asta ca ziua. Ai încredere în mine. Suntem singuri.
- Eu nu văd mare lucru, mormăi câinele. Dacă nu-s atent o să-mi bag degetele în ochi. Ce zici de copacul asta imens?
- Cred că e bun. Uite câte frunze ruginii au căzut din el. O să ne facem un culcuș foarte bun.
- Asta dacă vântul ăsta furios nu va spulbera gramada de frunze pe care o vom aduna, continuă în același ton câinele.
- Hai să ne grăbim, zise pisica. Sunt atât de obosită, încât adorm în picioare.
S-au pus pe treabă și în scurt timp au încropit un culcuș numai bun pentru somn. Când au fost gata, s-au așezat covrig pe maldărul de frunze. Câinele a glăsuit:
- Adevărul e că e mai bine aici. Măcar avem ceva moale sub noi, iar dacă plouă vom fi feriți.
- Cu siguranță e mai bine decât pe asfaltul rece, confirmă pisica și își îndoi lăbuțele sub corpul mic. Mă simt ca acasă!
- Tu te simți ca acasă, când de fapt suntem două animale fără casa, zise morocănos cățelul, în timp ce se foia neliniștit pe teancul de frunze veștede. Hai să dormim, să uităm că suntem sub cerul liber.
- Spui bine, să dormim. Îți urez somn ușor și să visezi că suntem într-o casă călduroasă și tocmai am mâncat o masă caldă, filosofă pisica.
- Până una alta va trebui să mă mulțumesc doar cu visul. Vise călduroase și ție pisicuțo!
De cum au închis ochii, cele două animale au căzut într-un somn profund, care a durat întreaga noapte. În tot acest timp vântul sufla din ce în ce mai tare. Frunzele goneau în toate părțile, așezăndu-se peste tot, asemeni unor fulgi de nea. Au acoperit animalele în întregime, iar asta le-a încălzit suficient de bine încât să nu simtă frigul pătrunzător din parcul înghețat.
Peisaj toamna
Un cer de un albastru pur, neobișnuit pentru o zi de toamnă, sta cocoțat în înălțimi. Pe alocuri, era murdărit de câte un nor mare și pufos. Cu chipurile albe, norii zâmbeau liniștit lanului de porumb de desubt. Plantele îngălbenite și uscate, cu podoaba zdrențuită, ar fi vrut să le răspundă norilor în același fel. O tristețe apăsătoare, venită din interior, îi oprea. Simțeau cum frigul de afară amenința fiecare plantă de porumb cu dispariția. De ceva vreme, tulpinele viguroase ale plantelor s-au uscat în picioare, iar pe interior au putrezit de-a binelea. Rădăcinile, bine ancorate în pământ astă vară sunt acum o amintire. Cu ultimele forțe, cu energia adunată din fiecare frunză, porumbul face eforturi disperate să se mențină drept. Dar este o luptă fără sorți de izbândă. Toamna nemiloasă a adus lanul de porumb într-un hal fără de hal, astfel că cea mai mică adiere de vânt pune în pericol viața plantelor ruginite. Norocul lor este că se sprijină reciproc, se ajută, iar asta le dă o rezistență sporită în fața condițiilor grele de afară. Privită de la depărtare, lupta lor pentru supraviețuire pare un dans armonios pe o melodie șuierată de vântul aspru de toamnă. Se înclină la unison în dreapta, apoi în stânga, iar oscilația lor coordonată amintește de valurile unei mări agitate. Nemulțumit de soarta ce i-o rezervă toamna, porumbul scutură nervos din frunzele mari și uscate. Un foșnet continuu, ca un murmur amar de nemulțumire răzbate din mijlocul lanului obosit. La fel de apatice sunt și florile din vârful tulpinii veștejite. Gălbejite și ofilite, lipsite de orice urmă de voință, se supun cu totul hachițelor vântului. Singura bucurie a porumbului, care îi mai încălzește sufletul uscat și îndurerat, este rodul bogat. Stiuleți bine legați, plini de boabe mari și galbene ca aurul, atârnă mândri de tulpinile prea slăbite să le susțină greutatea. Privind spre satul din depărtare, porumbul vede venind spre câmp o ceată de gospodari, pregătiți să strângă recolta de toamnă. Este semnul că rodul va fi strâns în curând, iar toamna se pregătește să părăsească aceste meleaguri.
Compunere despre toamnă - Dialogul unui copil cu o frunză
Prin fereastra întredeschisă, un vânt puternic și rece de toamnă suflă în interiorul camerei. Perdeaua ușoară este împinsă cât colo cu putere. Speriat de mișcarea bruscă a materialului alb, care aducea cu o arătare, copilul alergă spre fereastră cu gândul să o închidă. Tocmai atunci prin deschizătura ferestrei, pe o nouă undă trimisă de vânt, își făcu apariția o frunzuliță mică și uscată. Speriată că ar putea fi alungată de băiatul ce se îndrepta spre ea, frunzuliță îi vorbi.
- Bună, băiatule drăguț! Ce bine e la tine în cameră. E cald, iar vântul nu ajunge pâna aici!
- Da, e bine, cred cald, spuse incoerent copilul, uimit de faptul că frunza îi vorbi.
- Te văd foarte surprins de faptul că vorbesc. Nu ai mai văzut frunze vorbitoare?
- Sincer? Nu! Și nici acum nu cred că e real ce se întâmplă. Cred că am făcut febră și delirez, spuse copilul ducându-și imediat mâna la cap pentru a se cerceta.
- Nu ai nimic. Eu chiar vorbesc. Pâna acum câteva secunde am locuit în copacul de lânga geamul tău. Și suratele mele sunt vorbitoare. Așa suntem noi, o specie de frunze vorbitoare, continuă frunzulița, hotărâtă să-l convingă pe băiat.
- Da? Și ce dorești de la mine?
- Să nu mă arunci afară în brațele vântului nemilos!
- Dar locul tău nu e afară, cu celelalte frunze ruginii?
- Tu ai vrea să stai afară în frig și să fii aruncat dintr-o parte în alta? spuse imediat frunzulița veștedă.
- Dacă toate frunzele ar face așa, toamna nu ar mai avea farmec, răspunse copilul pentru a evita întrebarea frunzei.
- Unde este acest farmec de care vorbești? În durerea noastră?
- Ei, nici chiar așa. Vorbești de durere? Așa e natura, toamna frunzele copacilor îngălbenesc și cad. Poeții au vorbit mereu frumos despre voi frunzele.
- Haide atunci să-ți povestesc pe scurt care e viața noastră, spuse tristă frunzulița gingașă. Ne naștem primăvara din roua dimineții și razele blânde ale soarelui. La început suntem niște muguri mici, iar apoi odată cu primăvara creștem și înverzim frumos. Apoi, vara, facem umbră pământului și devenim principalul laborator de energie pentru copacul pe care sălășluim. În paralel, consumăm dioxidul de carbon din natură și îl transformăm în oxigen. Fără noi, voi, celelalte viețuitoare, nu ați putea rezista. Toamna, odată cu apariția vântului rece, soarele devine speriat și nu mai încălzește cu atâta putere, iar noi frunzele ne veștejim. Puterea ni se diminuează cu fiecare zi care trece, până când secătuite de energie și lipsite de vlagă nu ne mai putem ține de creanga noastră. Vântul ne simte slăbiciunea, ne smulge și ne aruncă în aer. De acolo, e voia întâmplarii unde vom ajunge. Cum ți se pare până acum, copil bun la suflet? zise frunzulița plină de emoție.
- Din cum mi-ai povestit, am înțeles că viața voastră, a frunzelor, are un final trist, menționă copilul impresionat de povestea frunzei.
- Ai înțeles bine. Și încă nu ai aflat finalul. După ce bântuim prin aer, vântul ne împinge spre pământ. Aici stăm până când neau rece ca gheața se așterne peste noi, înghețăm și ... frunzulița se oprise, așteptând reacția băiatului. Aceasta nu se lăsă prea mult așteptată:
- Și dispăreți! Trist și cam nedrept! concluzionă copilul. Aș dori să te ajut, dar nu știu cum...
- Ai putea să mă așezi în cameră într-un loc ferit de frigul neprietenos. Uite, spre exemplu, în cartea aceea groasă de pe raftul de sus al bibliotecii. Ce spui? Mă găzduieșt?
- Dacă vrei tu în cartea aceea, de ce nu? spuse băiatul bucuros că frunzulița identificase o soluție. Am să te las să dormi acolo mai mult timp, probabil că toamna te-a obosit peste măsură, nu?
- Sunt foarte obosită. Voi dormi în cartea aceea cât timp mă vei lăsa tu.
Frunza nici nu apucă să termină bine propoziția, că băiatul o apucă de tulpinița galbenă. Deschise cartea și o plasă între paginile călduroase ale acesteia. O închise cu grijă și o așeză înapoi în bibliotecă. Din mijlocul cărții cu cotor gros, glasul frunzuliței se auzi înfundat:
- Mulțumesc băiatule inimos! Trezește-mă la primăvară!
- Somn ușor, frunzuliță. Te voi trezi când primăvara se va vedea la orizont.
- Bună, băiatule drăguț! Ce bine e la tine în cameră. E cald, iar vântul nu ajunge pâna aici!
- Da, e bine, cred cald, spuse incoerent copilul, uimit de faptul că frunza îi vorbi.
- Te văd foarte surprins de faptul că vorbesc. Nu ai mai văzut frunze vorbitoare?
- Sincer? Nu! Și nici acum nu cred că e real ce se întâmplă. Cred că am făcut febră și delirez, spuse copilul ducându-și imediat mâna la cap pentru a se cerceta.
- Nu ai nimic. Eu chiar vorbesc. Pâna acum câteva secunde am locuit în copacul de lânga geamul tău. Și suratele mele sunt vorbitoare. Așa suntem noi, o specie de frunze vorbitoare, continuă frunzulița, hotărâtă să-l convingă pe băiat.
- Da? Și ce dorești de la mine?
- Să nu mă arunci afară în brațele vântului nemilos!
- Dar locul tău nu e afară, cu celelalte frunze ruginii?
- Tu ai vrea să stai afară în frig și să fii aruncat dintr-o parte în alta? spuse imediat frunzulița veștedă.
- Dacă toate frunzele ar face așa, toamna nu ar mai avea farmec, răspunse copilul pentru a evita întrebarea frunzei.
- Unde este acest farmec de care vorbești? În durerea noastră?
- Ei, nici chiar așa. Vorbești de durere? Așa e natura, toamna frunzele copacilor îngălbenesc și cad. Poeții au vorbit mereu frumos despre voi frunzele.
- Haide atunci să-ți povestesc pe scurt care e viața noastră, spuse tristă frunzulița gingașă. Ne naștem primăvara din roua dimineții și razele blânde ale soarelui. La început suntem niște muguri mici, iar apoi odată cu primăvara creștem și înverzim frumos. Apoi, vara, facem umbră pământului și devenim principalul laborator de energie pentru copacul pe care sălășluim. În paralel, consumăm dioxidul de carbon din natură și îl transformăm în oxigen. Fără noi, voi, celelalte viețuitoare, nu ați putea rezista. Toamna, odată cu apariția vântului rece, soarele devine speriat și nu mai încălzește cu atâta putere, iar noi frunzele ne veștejim. Puterea ni se diminuează cu fiecare zi care trece, până când secătuite de energie și lipsite de vlagă nu ne mai putem ține de creanga noastră. Vântul ne simte slăbiciunea, ne smulge și ne aruncă în aer. De acolo, e voia întâmplarii unde vom ajunge. Cum ți se pare până acum, copil bun la suflet? zise frunzulița plină de emoție.
- Din cum mi-ai povestit, am înțeles că viața voastră, a frunzelor, are un final trist, menționă copilul impresionat de povestea frunzei.
- Ai înțeles bine. Și încă nu ai aflat finalul. După ce bântuim prin aer, vântul ne împinge spre pământ. Aici stăm până când neau rece ca gheața se așterne peste noi, înghețăm și ... frunzulița se oprise, așteptând reacția băiatului. Aceasta nu se lăsă prea mult așteptată:
- Și dispăreți! Trist și cam nedrept! concluzionă copilul. Aș dori să te ajut, dar nu știu cum...
- Ai putea să mă așezi în cameră într-un loc ferit de frigul neprietenos. Uite, spre exemplu, în cartea aceea groasă de pe raftul de sus al bibliotecii. Ce spui? Mă găzduieșt?
- Dacă vrei tu în cartea aceea, de ce nu? spuse băiatul bucuros că frunzulița identificase o soluție. Am să te las să dormi acolo mai mult timp, probabil că toamna te-a obosit peste măsură, nu?
- Sunt foarte obosită. Voi dormi în cartea aceea cât timp mă vei lăsa tu.
Frunza nici nu apucă să termină bine propoziția, că băiatul o apucă de tulpinița galbenă. Deschise cartea și o plasă între paginile călduroase ale acesteia. O închise cu grijă și o așeză înapoi în bibliotecă. Din mijlocul cărții cu cotor gros, glasul frunzuliței se auzi înfundat:
- Mulțumesc băiatule inimos! Trezește-mă la primăvară!
- Somn ușor, frunzuliță. Te voi trezi când primăvara se va vedea la orizont.
Toamna în parc
Un vânticel nervos suflă discontinuu. Mă întimpină cu trufie încă de la intrarea în parcul poleit cu frunze aurite. Ține neaparat să mă anunțe că o plimbare în parc toamna e mai puțin plăcută decât primăvara. Dar asta doar la nivelul temperaturilor. Priveliștea de toamnă a parcului, plină de culori diverse, de la maroniu până la auriu, este de-a dreptul mirifică. Pictor desăvârșit, toamna s-a jucat cu culorile pe pânza imaginară a peisajului din față mea, iar rezultatul este un tablou de excepție. Miile de nuanțe de galben și ruginiu, care se contopesc armonios în frunzișul uscat, dar încă bogat al copacilor, trezesc în mine emoție și admirație.
Privesc cu încântare la modul în care lumina se joacă vioaie printre frunzele uscate din copaci. Lumini și umbre se nasc instant și dispar la fel de repede, precum niște vedenii. În chip ciudat, acest carusel neastâmpărat de lumini și umbre dau viață copacilor ruginiți și frunzelor uscate. Fără acest licăr zburdalnic de lumină, natura ar fi foarte tristă, iar peisajul general ar fi dominat de un sentiment de apatie.
Cercetez cu atenție întreg parcul și realizez că gândurile îmi sunt confirmate. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică și obositoare, acum este plină de viață și mișcare. Ici-colo ca niște oaze de speranță, plante încă verzi însuflețesc marea de auriu ce domină parcul. Tufele verzi, aliniate de-a lungul aleii asfaltate sunt îndârjite în a-și păstra podoaba nealterată. Înfruntă cu curaj toamna, iar anotimpul ruginiu uimit de neînfricarea lor hotărăște să nu le preschimbe încă coloritul verde al frunzișului. De o astfel de atitudine demnă mai e în stare doar bradul. În mijlocul parcului, încadrat de mai mulți copaci îngălbeniți, un brad mândru ca un prinț sfidează cu frunzele lui mereu verzi puterea neasemuită a toamnei.
Abia acum realizez că, încă de la intrarea în parc, sub picioare am un covor moale, care foșnește prelung la fiecare pas pe care îl fac. Format din sute și mii de frunzulițe uscate și schimonosite, ruginite de vremea aspră, covorul organic îmbracă aleile parcului cu haine de gală. Fiecare adiere de vânt remodelează covorul brun-roșcat de sub picioare. Frunzele se conformează dorinței vântului și se reașează în permanență, astfel încât pentru o clipă am impresia că am în față un covor fermecat, precum acelea din poveștile orientale.
Furat de peisajul splendid de toamnă nici nu am realizat când m-am apropiat de porțile grele ale parcului. Le depășesc și pășesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziție în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul toamna.
Privesc cu încântare la modul în care lumina se joacă vioaie printre frunzele uscate din copaci. Lumini și umbre se nasc instant și dispar la fel de repede, precum niște vedenii. În chip ciudat, acest carusel neastâmpărat de lumini și umbre dau viață copacilor ruginiți și frunzelor uscate. Fără acest licăr zburdalnic de lumină, natura ar fi foarte tristă, iar peisajul general ar fi dominat de un sentiment de apatie.
Cercetez cu atenție întreg parcul și realizez că gândurile îmi sunt confirmate. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică și obositoare, acum este plină de viață și mișcare. Ici-colo ca niște oaze de speranță, plante încă verzi însuflețesc marea de auriu ce domină parcul. Tufele verzi, aliniate de-a lungul aleii asfaltate sunt îndârjite în a-și păstra podoaba nealterată. Înfruntă cu curaj toamna, iar anotimpul ruginiu uimit de neînfricarea lor hotărăște să nu le preschimbe încă coloritul verde al frunzișului. De o astfel de atitudine demnă mai e în stare doar bradul. În mijlocul parcului, încadrat de mai mulți copaci îngălbeniți, un brad mândru ca un prinț sfidează cu frunzele lui mereu verzi puterea neasemuită a toamnei.
Abia acum realizez că, încă de la intrarea în parc, sub picioare am un covor moale, care foșnește prelung la fiecare pas pe care îl fac. Format din sute și mii de frunzulițe uscate și schimonosite, ruginite de vremea aspră, covorul organic îmbracă aleile parcului cu haine de gală. Fiecare adiere de vânt remodelează covorul brun-roșcat de sub picioare. Frunzele se conformează dorinței vântului și se reașează în permanență, astfel încât pentru o clipă am impresia că am în față un covor fermecat, precum acelea din poveștile orientale.
Furat de peisajul splendid de toamnă nici nu am realizat când m-am apropiat de porțile grele ale parcului. Le depășesc și pășesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziție în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul toamna.
luni, 5 noiembrie 2012
Gânduri de toamnă
Prima frunză a toamnei, aurită de soarele verii, cade lin spre pământul obosit, scriind în văzduh un psalm de mulţumire....
Pornesc la intamplare purtand pe palme o frunza ruginie, candva traia clipe frumoase ce pareau ca nu au sfarsit, era ca o regina, facandu-si tron din ram.
Privind la ea, cortegii de cuvinte tresalta-n gandul meu. A fost un vis feeric? A fost aievea totul?... Si totusi, raspunsul nicaieri.
O, frunza ruginita, ce taine-ai sti tu spune dac-ai avea tu glas...
Îmi lipesc frunza de obraz dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtam şi eu şi ea acelaşi dor...
Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine. Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri, după care plângi, cauţi alinare la prieteni şi te trezeşti singur...şi iar plângi. Doamne, poartă-mă pe palmele Tale cum port eu această frunză!
O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare...a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă...dar aşa de tăcută!...
În tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului, sau poate bucuria puilor de vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram..
Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!!
O apropii de inimă dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi spună o taină...
...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de îmbrăţişare de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a dat seva ei fructului iubit de soare, acum simte cum se apropie vremea când ea însăşi avea să devină sevă în iarna ce va dansa printre ramurile golaşe...
Gândurile-mi se transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză...
Emotionat nespus de mult, trezit ca dintr-un vis, mi-am dat seama ca existenta mea pe acest pamant se aseamana cu existenta acestei frunze....si eu voi sfarsi asemenea.
Asa cum aceasta frunza s-a desprins de pe ramul mult iubit pentru a imbratisa pamantul din care s-a hranit, asa si eu, la vremea randuita, va trebui sa ma intorc in tarana din care am fost luat.
...Frunza lasă în urma ei adieri aurii, aromă de fruct copt, foşnet de poem...
Inima mea tremură ca frunza în bătaia vântului...şi mă întreb: eu ce las în urma mea?!...
Fosnet de cuvinte..adieri de iubire..mireasma de sfintire? Oare a vibrat in mine seva lui Hristos, pulsand in cei de langa mine verdele crud al Vietii?...Oare am ars in mine pana la mistuire nervurile pacatului ca prin ruginiul sarut al Mantuirii sa ma pot contopi cu Cerul in Eterna Primavara?...
Ah, Doamne..câtă culoare ar prinde fiinţa dacă aş muri faţă de păcat! Cum,aş avea culoarea Veşniciei Tale, a Chipului Tău, a ceea ce eşti TU!! Ce minunat ai prinde Chip în mine şi cum Ţi-aş aşterne covor de osanale Acolo!
...din moarte renaşte-mă pentru Tine!...Fă-mă să cânt doar la adierea Duhului Tău! Fă-mă să tresar doar la ivirea luminii Tale! Fă-mă să plâng doar iubindu-Te! Fă-mi tăcerea mistuire şi jertfire sub sfântă talpa Ta!
...
O adiere caldă şi o mireasmă de flori de cais îmi învăluie simţirea...Văd în faţa mea două scânteieri de lumină...În adâncul inimii simt pulsând Primăvara...Mă uit să văd unde mă aflu...şi două palme calde îmi pictează chipul cu verde crud şi mă aşază între florile de cais pe care tocmai poposise un fluturaş cu aripi de mătase...
Pornesc la intamplare purtand pe palme o frunza ruginie, candva traia clipe frumoase ce pareau ca nu au sfarsit, era ca o regina, facandu-si tron din ram.
Privind la ea, cortegii de cuvinte tresalta-n gandul meu. A fost un vis feeric? A fost aievea totul?... Si totusi, raspunsul nicaieri.
O, frunza ruginita, ce taine-ai sti tu spune dac-ai avea tu glas...
Îmi lipesc frunza de obraz dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtam şi eu şi ea acelaşi dor...
Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine. Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri, după care plângi, cauţi alinare la prieteni şi te trezeşti singur...şi iar plângi. Doamne, poartă-mă pe palmele Tale cum port eu această frunză!
O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare...a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă...dar aşa de tăcută!...
În tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului, sau poate bucuria puilor de vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram..
Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!!
O apropii de inimă dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi spună o taină...
...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de îmbrăţişare de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a dat seva ei fructului iubit de soare, acum simte cum se apropie vremea când ea însăşi avea să devină sevă în iarna ce va dansa printre ramurile golaşe...
Gândurile-mi se transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză...
Emotionat nespus de mult, trezit ca dintr-un vis, mi-am dat seama ca existenta mea pe acest pamant se aseamana cu existenta acestei frunze....si eu voi sfarsi asemenea.
Asa cum aceasta frunza s-a desprins de pe ramul mult iubit pentru a imbratisa pamantul din care s-a hranit, asa si eu, la vremea randuita, va trebui sa ma intorc in tarana din care am fost luat.
...Frunza lasă în urma ei adieri aurii, aromă de fruct copt, foşnet de poem...
Inima mea tremură ca frunza în bătaia vântului...şi mă întreb: eu ce las în urma mea?!...
Fosnet de cuvinte..adieri de iubire..mireasma de sfintire? Oare a vibrat in mine seva lui Hristos, pulsand in cei de langa mine verdele crud al Vietii?...Oare am ars in mine pana la mistuire nervurile pacatului ca prin ruginiul sarut al Mantuirii sa ma pot contopi cu Cerul in Eterna Primavara?...
Ah, Doamne..câtă culoare ar prinde fiinţa dacă aş muri faţă de păcat! Cum,aş avea culoarea Veşniciei Tale, a Chipului Tău, a ceea ce eşti TU!! Ce minunat ai prinde Chip în mine şi cum Ţi-aş aşterne covor de osanale Acolo!
...din moarte renaşte-mă pentru Tine!...Fă-mă să cânt doar la adierea Duhului Tău! Fă-mă să tresar doar la ivirea luminii Tale! Fă-mă să plâng doar iubindu-Te! Fă-mi tăcerea mistuire şi jertfire sub sfântă talpa Ta!
...
O adiere caldă şi o mireasmă de flori de cais îmi învăluie simţirea...Văd în faţa mea două scânteieri de lumină...În adâncul inimii simt pulsând Primăvara...Mă uit să văd unde mă aflu...şi două palme calde îmi pictează chipul cu verde crud şi mă aşază între florile de cais pe care tocmai poposise un fluturaş cu aripi de mătase...
Toamna plangerii de frunze, in anul despartirii, in neantul universului neinteles
Visul meu frumos, de multe ori ma intreb de ce m-ai mintit. As vrea sa stiu daca m-ai iubit, sa aflu tot ceea ce nu am stiut toata viata mea. As vrea, azi, sa gasesc raspunsul la toate intrebarile mele. As vrea sa stiu de ma simt asa de pustie pe dinauntru, de ce nu mai pot zambi, de ce vreau sa plang, dar lacrimile nu vor sa ma paraseasca.
Azi si doar azi, simt un impuls de a cauta ceea ce de toata viata am fugit. Vreau sa descopar minunile lumii si raspunsurile la intrebarile fara raspuns. Vreau sa calatoresc in timpul marilor iubiri si sa dezleg enigme vechi de secole. Vreau sa inteleg de ce pentru unii iubirea transcende timpul, in timp ce altii se sting incet in lipsa ei.
Suntem oare creati unul din coasta celuilalt in asa fel incat nu ne putem intelege unul pe celalalt pana nu ajungem sa ne cunoastem noi insine intru totul? Ce suntem noi de fapt, acum? Suntem oare mai mult decat urma de cerneala lasata de o pana pe hartia veche din bucatarie? Suntem oare mai mult decat frunza trecatoare pe aleea cu castani?
Am crezut ca iubirea noastra a trecut de primavara infloritoare a cunoasterii, si-a atins apogeul printre pomii verzi ai verii pline de viata si caldura, iar acum a ajuns in toamna frunzelor cazute si s-a terminat. Speram sa vina iarna si ne gasim printre aleile cu arbori goi si sa descoperim ca suntem acele ramasite care raman inca agate sub ploaia alba a iernii. Dar, vai, cat de amarnic m-am inselat!
Vreau sa stiu ce ai simtit! Ai simtit primavara cu adevarat sau ai vrut doar sa treci printre boboci florilor impreuna cu cineva din cauza ca iti era frica de singuratate ? Si daca e asa, oare esti o reptila ce nu se poate incalzi sub soarele verii si are nevoie de o alta caldura pentru a trece peste acest anotimp? Iar toamna, anotimpul covorului de frunze, te-ai trezit la viata ai realizat ca ai destula putere cat sa te descurci singur si ai pleca?
Dar, oare stiai ca sunt acolo, langa tine, cand ai decis sa pleci? Ai realizat ca exista o fiinta care te-a tinut de mana, ti-a vorbit, si care era in stare sa faca aceleasi lucruri si chiar mai multe chiar si pe covorul naturii? In egoismul tau, ai simtit prezenta unei alte persoane?
Te-am iubit si te voi iubi pe putin un veac de acum incolo. Insa incep sa invat trebuie sa-mi respect inima pana la o invata sa se iubeasca, macar un pic, si pe ea, si pe mine, inainte sa reusesc sa-mi deschid din nou sufletul iubirii.
ADIO, vis invaluit in norul fricii si tristetii!ADIO, tie, nefericitule, care stii doar sa fugi! Fugi in intuneric pentru ca lumina e prea puternica pentru tine. Eu am ales calea scanteii, la capatul careia ma asteapta dragostea pe care o merit.
E toamnă...
Viaţa mă supune, în continuare, la tot felul de examene. Am dat atâtea că şi în somn mai am coşmaruri cu ele. Şi văd că nu se mai termină. Multe dintre ele m-au ajutat să evoluiez şi să mă formez cultural şi social. Poate că examenul, ca test teoretic şi practic, este o permanenţă a vieţii. Înfruptându-ne din Pomul Cunoaşterii ne continuăm erezia biblică. Ne formăm ca spirite alese, superioare. Ne asumăm potenţe demiurgice, adică ne umanizăm.
Într-o zi atingem acel apoteotic, credem noi, imperativ “cogito ergo sum!” Pentru mine însă el a devenit dramă existenţială personală. Chiar mă gândeam să scriu o dramă! Însă mi-a trecut, mi se pare genul cel mai inutil. Pentru că cel mai bine o scrie viaţa. Şi poate drama supremă este aceea că oricâte examene dăm şi oricât de mari sunt calificativele obţinute la Marele Examen picăm întotdeauna. Sau promovăm în altă dimensiune. Aceasta este infirmitatea şi măreţia fiinţei umane. Tocmai de aceea vorbim despre Om ca existenţă tragică. Oricât de perseverenţi şi străluciţi învăţăcei am fi nu ne putem depăşi cenzura. Murim la fel, vorba cântecului… “Nici săracu`, nici bogatu` / Nu trăiesc de două ori... “
Diferă, o vreme, doar urma ce o lăsăm. Dar, raportat la scara timpului, se şterge şi ea aproape instantaneu. Ce se mai ştie, astăzi despre nu ştiu câte minuni ale lumii distruse în războaie… Ori despre înțelepciunea tezaurizată în celebra Bibliotecă din Alexandria și mistuită de foc? Mă întreb uneori dacă nu cumva au dreptate criticii tehnocratismului. Oare orgolioasa noastră civilizaţie umană, împinsă de la spate de ban, în nebunia goanei după dezvoltare cu orice preţ, nu se sinucide câte un pic în fiecare zi? Poate că adevărata morală rămâne hedonică. Cel mai simplu și mai frumos ar fi să ne trăim clipa. Pentru că o clipă e însăși viața noastră!
Adevăratul imperativ existenţial să ne fie „iubesc deci exist!” Dar ce te faci când simţi că nu mai ai nici acest drept?
Într-o zi atingem acel apoteotic, credem noi, imperativ “cogito ergo sum!” Pentru mine însă el a devenit dramă existenţială personală. Chiar mă gândeam să scriu o dramă! Însă mi-a trecut, mi se pare genul cel mai inutil. Pentru că cel mai bine o scrie viaţa. Şi poate drama supremă este aceea că oricâte examene dăm şi oricât de mari sunt calificativele obţinute la Marele Examen picăm întotdeauna. Sau promovăm în altă dimensiune. Aceasta este infirmitatea şi măreţia fiinţei umane. Tocmai de aceea vorbim despre Om ca existenţă tragică. Oricât de perseverenţi şi străluciţi învăţăcei am fi nu ne putem depăşi cenzura. Murim la fel, vorba cântecului… “Nici săracu`, nici bogatu` / Nu trăiesc de două ori... “
Diferă, o vreme, doar urma ce o lăsăm. Dar, raportat la scara timpului, se şterge şi ea aproape instantaneu. Ce se mai ştie, astăzi despre nu ştiu câte minuni ale lumii distruse în războaie… Ori despre înțelepciunea tezaurizată în celebra Bibliotecă din Alexandria și mistuită de foc? Mă întreb uneori dacă nu cumva au dreptate criticii tehnocratismului. Oare orgolioasa noastră civilizaţie umană, împinsă de la spate de ban, în nebunia goanei după dezvoltare cu orice preţ, nu se sinucide câte un pic în fiecare zi? Poate că adevărata morală rămâne hedonică. Cel mai simplu și mai frumos ar fi să ne trăim clipa. Pentru că o clipă e însăși viața noastră!
Adevăratul imperativ existenţial să ne fie „iubesc deci exist!” Dar ce te faci când simţi că nu mai ai nici acest drept?
O zi ploioasă de toamnă
E o zi rece de toamnă. Încă de dimineață, o ploaie măruntă și mohorâtă a început să cadă din cerul plumburiu. Stropii mici și grei se prăvălesc necontenit spre sol, într-un ritm infernal, de zici că ar fi vrut să înece întrega natura. Plouă fără o clipă de pauză încât nu ai cum să nu te întrebi unde a fost strânsă toată această apă. Sau poate acolo sus, în văzduhul negru plini de nori triști se află un ocean la fel de mare ca cele de pe pământ? Oricum, solul este deja îmbibat cu mai multă apă decât poate absorbi, astfel că bălțile mari cu apă în exces au apărut peste tot.
Pe străzile pustii ale orașului niciun trecător nu se încumetă să dea piept cu ploaia rece de toamnă. Alungați de vremea rea, oamenii stau pitiți după zidurile călduroase ale caselor și privesc pe geamuri furia cu care natura înțelege să se exprime. Din când în când câte o mașină sparge ritmul ploii, astfel că sunetul înfundat al ploii trece în plan secund. După câteva secunde, atmosfera este din nou dominată de zumzetul stropilor de ploaie bătând supărați în geamul ferestrelor.
Singurii care par a nu protesta în fața abundenței ploii sunt copacii. Chiar dacă au mai toate frunzele ruginite și îmbătrânite de atingerea toamnei, se bucură de fiecare strop de ploaie. Încă mai speră că ploaia ar putea să-i ajute să-și recapete verdele sănătos al frunzișului și să mai amâne o perioadă venirea zilelor geroase de iarnă.
Undeva sub o ramură de copac groasă și plină ochi de frunze mari, ca un acoperiș de casă, o pasăre stă zgribulită și murată. Penele îi sunt ude leoarcă, iar ghearele ascuțite le are înfipte adânc în scoarța copacului. Ochii mici îi are închiși, iar aripile gingașe le are strânse pe lângă corpul fusiform. Șiroaiele de apă i se scurg pe corpul zburlit, iar ea este încremenită. Nu face nicio mișcare de parcă ar fi o statuie.
Cu siguranță că toată suflarea de pe pământ așteaptă cu sufletul la gură momentul în care forța ploii va slăbi și va lua o pauză. Nici chiar ea nu poate avea la nesfârșit aceeași vervă și un rezervor nesfârșit de stropi.
Pe străzile pustii ale orașului niciun trecător nu se încumetă să dea piept cu ploaia rece de toamnă. Alungați de vremea rea, oamenii stau pitiți după zidurile călduroase ale caselor și privesc pe geamuri furia cu care natura înțelege să se exprime. Din când în când câte o mașină sparge ritmul ploii, astfel că sunetul înfundat al ploii trece în plan secund. După câteva secunde, atmosfera este din nou dominată de zumzetul stropilor de ploaie bătând supărați în geamul ferestrelor.
Singurii care par a nu protesta în fața abundenței ploii sunt copacii. Chiar dacă au mai toate frunzele ruginite și îmbătrânite de atingerea toamnei, se bucură de fiecare strop de ploaie. Încă mai speră că ploaia ar putea să-i ajute să-și recapete verdele sănătos al frunzișului și să mai amâne o perioadă venirea zilelor geroase de iarnă.
Undeva sub o ramură de copac groasă și plină ochi de frunze mari, ca un acoperiș de casă, o pasăre stă zgribulită și murată. Penele îi sunt ude leoarcă, iar ghearele ascuțite le are înfipte adânc în scoarța copacului. Ochii mici îi are închiși, iar aripile gingașe le are strânse pe lângă corpul fusiform. Șiroaiele de apă i se scurg pe corpul zburlit, iar ea este încremenită. Nu face nicio mișcare de parcă ar fi o statuie.
Cu siguranță că toată suflarea de pe pământ așteaptă cu sufletul la gură momentul în care forța ploii va slăbi și va lua o pauză. Nici chiar ea nu poate avea la nesfârșit aceeași vervă și un rezervor nesfârșit de stropi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)