Anotimpul belșugului și al recoltei a sosit cu pași repezi. Fără să dea seama nimănui, a treia fiică a anului, toamna, a alungat în doar câteva zile, de pe crengile pomilor, frunzele îngălbenite de vreme. Pomii rămași golași s-au întristat de pierderea frunzelor, singura lor mândrie rămânând rodul bogat.
După ce s-a instalat confortabil în livadă, toamna a început să binecuvânteze rodul pomilor fructiferi. Sub atingerea sa, arborii își desăvârșesc fructele, oferindu-le culoare și gust din abundență. Împrăștiind miresme puternice și parfumuri dulci, fructele coapte vestesc din mijlocul livezii că sunt pregătite pentru a fi culese.
Livada din fața mea este un adevărat tablou plin de culori vii. În mijlocul acesteia, tronează câțiva meri și peri bătrâni. Sub greutatea merelor roșii zemoase și a perelor dulci, de un galben șters, crengile pomilor gem, fiind gata-gata să se rupă. Prunele de un albastru închis atârnă pe ramuri ca niște beculețe în pomul de Crăciun. Gutâi gustoase, galbene și străucitoare precum aurul completează peisajul plin de culoare și arome al livezii. Privind hărnicia cu care livada a muncit pentru a da naștere unei asemnea abundențe de fructe nu are cum să nu te încerce o emoție.
Tabloul plin de culoare al livezii mai poate fi admirat pentru puțin timp. Gospodari cu scări înalte și panere largi se îndreaptă spre livadă pentru a culege rodul pomilor fructiferi. Pe fețele lor se poate citi încântarea, însoțită de uimire, semn că rodul de anul acesta este mult peste așteptări. Înainte să înceapă propriu-zis culesul, fiecare din gospodarii prezenți în livadă se înfruptă cu nesaț din fructele aromate. După ce le-au degustat și le-au apreciat calitățile, oamenii încep să culeagă fructele. Cosurile mari se umplu cu repeziciune, iar asta îi bucură pe toti cei care iau parte la ritualul culesului.
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
Compunere descrierea unui sfârșit de toamnă mohorâtă
Zilele reci și ploioase trec leneșe una după alta. Temperaturile scăzute, ploile reci și dese, frigul tot mai pătrunzător sunt versurile aceluiași refren care se repetă zi de zi. Zilele par toate trase la indigo. Toamna pare că durează de o veșnicie și nici dă vreun semn că ar avea vreo intenție să plece. Cifrele mari din calendarul de pe perete mă anunță tăcute că suntem în mijlocul lunii lui brumar. Chinul toamnei aspre ar putea ajunge în curând la final. Dar asta doar dacă a treia fiică a anului prinde dor de plecare și face loc fulgilor albi de zăpadă.
Au mai fost și înainte toamne neprietenoase, dar niciuna nu a fost atât de încăpățânată în ostilitate precum aceasta din prezent. Ploi nesfârșite cad din cerul negru precum un duh necurat. Stropii mici și deși creează o ambianță mohorâtă. Când ating pervazul ferestrei scot sunete înfundate de zici că o armată de pitici supărați mărșăluiește fără încetare. Geamurile ferestrelor nu au mai fost uscate de ceva vreme. Zi de zi, torente în miniatură se preling pe sticla bine spălată de stropii de ploaie. Nici burlanele casei nu o duc mai bine. Pline ochi de apa care se scurge de pe acoperișurile inundate, scârțâie sub greutate șuvoiului care se revarsă.
Un frig agasant a însoțit fiecare zi din această toamnă. Atingerea lui este atât de enervantă, mai ales că se prezintă în fiecare zi la apelul de dimineață însoțit de ploia măruntă. Umbrelele oricât de mari ar fi sunt ineficiente, pentru a te putea apăra de stropii cernuți dezordonați. Parpalacul, suficient de protector toamna trecută, este acum mai mult un accesoriu vestimentar. Vremea este atât de dușmănoasă încât singura scăpare se află între pereții unei încăperi bine încălzite.
În puținele dăți în care ploaia a fost absentă, ceața a fost stăpâna absolută a acestor pământuri. Deasă încât ar fi putut fi tăiată cu cuțitul, s-a întins precum o plagă cât vezi cu ochii. Momentele acestea ar fi trebuit să fie niște pauze de respiro între două reprize de ploaie. Nu a fost deloc așa. Din contră. Atmosfera generală a fost sufocantă, iar pe alocuri chiar înfricoșătoare, mai ales diminețile, când aburul albicios era foarte dens.
Toanele meteorologice ale toamnei au eclipsat cu totul frumusețea acestui anotimp. Dintr-un anotimp al belșugului și al rodului, toamna să transformat într-un anotimp al calvarului. Timpul rămas nu-i mai permite să-și schimbe năravul. Singura dorință pe care o mai poți avea față de acestă toamnă este să plece cât mai repede.
Au mai fost și înainte toamne neprietenoase, dar niciuna nu a fost atât de încăpățânată în ostilitate precum aceasta din prezent. Ploi nesfârșite cad din cerul negru precum un duh necurat. Stropii mici și deși creează o ambianță mohorâtă. Când ating pervazul ferestrei scot sunete înfundate de zici că o armată de pitici supărați mărșăluiește fără încetare. Geamurile ferestrelor nu au mai fost uscate de ceva vreme. Zi de zi, torente în miniatură se preling pe sticla bine spălată de stropii de ploaie. Nici burlanele casei nu o duc mai bine. Pline ochi de apa care se scurge de pe acoperișurile inundate, scârțâie sub greutate șuvoiului care se revarsă.
Un frig agasant a însoțit fiecare zi din această toamnă. Atingerea lui este atât de enervantă, mai ales că se prezintă în fiecare zi la apelul de dimineață însoțit de ploia măruntă. Umbrelele oricât de mari ar fi sunt ineficiente, pentru a te putea apăra de stropii cernuți dezordonați. Parpalacul, suficient de protector toamna trecută, este acum mai mult un accesoriu vestimentar. Vremea este atât de dușmănoasă încât singura scăpare se află între pereții unei încăperi bine încălzite.
În puținele dăți în care ploaia a fost absentă, ceața a fost stăpâna absolută a acestor pământuri. Deasă încât ar fi putut fi tăiată cu cuțitul, s-a întins precum o plagă cât vezi cu ochii. Momentele acestea ar fi trebuit să fie niște pauze de respiro între două reprize de ploaie. Nu a fost deloc așa. Din contră. Atmosfera generală a fost sufocantă, iar pe alocuri chiar înfricoșătoare, mai ales diminețile, când aburul albicios era foarte dens.
Toanele meteorologice ale toamnei au eclipsat cu totul frumusețea acestui anotimp. Dintr-un anotimp al belșugului și al rodului, toamna să transformat într-un anotimp al calvarului. Timpul rămas nu-i mai permite să-și schimbe năravul. Singura dorință pe care o mai poți avea față de acestă toamnă este să plece cât mai repede.
Compunere toamna în pădure
E toamnă, iar ziua din ce în ce mai scurtă a ajuns la final. Soarele a apus supărat, alungat de nori groși, aproape negri. Seara se așează cu greutate peste pădurea amorțită. Doar mândra lună, la ora aceasta un contur palid gălbui, mai păstrează o doză de optimism. Prea slabă pentru a împrăștia căldură, se mulțumește să lumineze ca o lampă de veghe întunericul dens din pădure. Frigul împresoară copacii și-i strânge cu putere ca-n niște chingi. Trunchiurile arborilor, aproape înghețate, se resimt și scrâșnesc, de parcă ar fi niște fălci încleștate. La nivelul solului, un vâjâit prelung bântuie precum o fantomă, urmat de un vânt rece de toamnă târzie. Un maldăr de frunze uscate se lasă în voia sorții și este împrăștiat în toate părțile, ca niște fulgi de zăpadă. În întunericul pădurii, frunzele arată precum niște umbre care plutesc în mijlocul unei mări agitate.
Codrul format din copaci bătrâni, unii seculari, este obișnuit cu o astfel de vreme. A văzut el în ani ce au trecut lucruri și mai grozave. Cei mai tineri însă sunt impresionați de vuietul nopții de toamnă. Se îndoie în stânga și-n dreapta, iar în mișcare scot zgomote asemănătoare unor gemete. Crengile acestora, verzi și elastice, nu se pot opune vântului dur. Se zbat și suspină neîncetat a pustiu. Atmosfera generală este una de jale, iar tristețea pădurii este resimțită de întrega natură.
Un moment scurt de acalmie se instalează în mijlocul pădurii. Vântul s-a retras în cotloanele știute doar de el. Odată cu el și frigul pătrunzător s-a domolit. Preț de câteva clipe o liniște profundă se așterne peste pădurea ruginie. Niciun sunet nu sparge întunericul nopții. Obosită, pădurea se odihnește în tăcere, ca un rănit întors recent de pe un câmp de luptă. Apoi, dintr-o dată, vântul reapare. Mai nervos decât înainte, suflă supărat răceală peste codrul încă înțepenit. Sleit de putere, codrul se-ndoaie, semn că vântu-l biruie cu ușurință. Puținele frunze din copaci sunt smulse cu ură și sunt îndepărtate ca niște veșminte rupte. Scenariul se repetă până în zori, când vremea rea se retrage, făcând loc razelor de soare timide.
Dimineața găsește codrul fără vlagă, dar bucuros că a făcut față unei nopți dure de toamnă târzie. Ca un om cu părul răvășit, pădurea pare buimacă, dar în cele din urmă adoarme mângâiată discret de razele slabe ale soarelui de toamnă. Singurul treaz este foșnetul frunzelor din pădure, care își plimba pașii peste pământul înghețat.
Codrul format din copaci bătrâni, unii seculari, este obișnuit cu o astfel de vreme. A văzut el în ani ce au trecut lucruri și mai grozave. Cei mai tineri însă sunt impresionați de vuietul nopții de toamnă. Se îndoie în stânga și-n dreapta, iar în mișcare scot zgomote asemănătoare unor gemete. Crengile acestora, verzi și elastice, nu se pot opune vântului dur. Se zbat și suspină neîncetat a pustiu. Atmosfera generală este una de jale, iar tristețea pădurii este resimțită de întrega natură.
Un moment scurt de acalmie se instalează în mijlocul pădurii. Vântul s-a retras în cotloanele știute doar de el. Odată cu el și frigul pătrunzător s-a domolit. Preț de câteva clipe o liniște profundă se așterne peste pădurea ruginie. Niciun sunet nu sparge întunericul nopții. Obosită, pădurea se odihnește în tăcere, ca un rănit întors recent de pe un câmp de luptă. Apoi, dintr-o dată, vântul reapare. Mai nervos decât înainte, suflă supărat răceală peste codrul încă înțepenit. Sleit de putere, codrul se-ndoaie, semn că vântu-l biruie cu ușurință. Puținele frunze din copaci sunt smulse cu ură și sunt îndepărtate ca niște veșminte rupte. Scenariul se repetă până în zori, când vremea rea se retrage, făcând loc razelor de soare timide.
Dimineața găsește codrul fără vlagă, dar bucuros că a făcut față unei nopți dure de toamnă târzie. Ca un om cu părul răvășit, pădurea pare buimacă, dar în cele din urmă adoarme mângâiată discret de razele slabe ale soarelui de toamnă. Singurul treaz este foșnetul frunzelor din pădure, care își plimba pașii peste pământul înghețat.
Compunere - Poveste de toamnă
La lumina slabă a felinarului, pe o stradă lăturalnică a orașului adormit, un cățel și o pisică stau de vorbă. Zgribuliți și înfrigurați de vântul rece de toamnă, caută din priviri un loc în care s-ar putea adăposti peste noapte. Supărat, fiind obosit și nemâncat, cățelul i se adresă pisicii:
- Auzi, eu cred că va trebui să dormim afară peste noapte. Umblăm ca bezmeticii de ceva vreme și nu am găsit niciun loc călduț.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse amărâtă pisica. Hai totuși să mai încercăm. E un frig afară de vorba aceea: "Să nu scoți niciun câine din casă."
- Da, doar că proverbul acesta a fost inventat de oameni. Niciunul din ei nu s-a gândit cu adevărat la noi câinii, zise câinele și dădu din cap a supărare.
- Ne plângem și noi acum. Dar e abia toamnă. Ce o să facem la iarnă dacă acum ne văităm? întrebă retoric pisica.
Umblară ei cât mai umblară, dar degeaba. Nu găsiră niciun loc ferit de frigul pătrunzător al nopții de toamnă târzie. Tocmai atunci îi veni pisicii o idee. O împărtăși cu câinele.
- Uite parcul! Să mergem să ne adăpostim lângă un copac. Putem să ne facem un pat de frunze. Ce spui?
- Hmmm. Cam rustic. Dar în lipsă de altceva cred că ideea ta e bună, spuse cațelul, dar glasul lui doar bucurie nu trăda.
De cum au intrat în parcul amorțit, un sentiment straniu a pus stăpânire pe ei. Un întuneric de nepătruns domnea împejur. Foșnetul frunzelor uscate, răvășite și aruncate de vânt în toate cele patru direcții, dădeau impresia unui loc bântuit.
- Brrr. E cam întuneric aici. Frunzele astea uscate foșnesc îngrozitor, parcă ar vorbi.
- Deprimant, spuse într-o doară cățelul. Cât sunt eu de câine mi-e frică. Mereu mă uit în spate, simt că sunt urmărit de niște ochi.
- Ești fricos, spuse pisica. Nu e nimeni în jur. Ochii mei mă ajută să văd prin bezna asta ca ziua. Ai încredere în mine. Suntem singuri.
- Eu nu văd mare lucru, mormăi câinele. Dacă nu-s atent o să-mi bag degetele în ochi. Ce zici de copacul asta imens?
- Cred că e bun. Uite câte frunze ruginii au căzut din el. O să ne facem un culcuș foarte bun.
- Asta dacă vântul ăsta furios nu va spulbera gramada de frunze pe care o vom aduna, continuă în același ton câinele.
- Hai să ne grăbim, zise pisica. Sunt atât de obosită, încât adorm în picioare.
S-au pus pe treabă și în scurt timp au încropit un culcuș numai bun pentru somn. Când au fost gata, s-au așezat covrig pe maldărul de frunze. Câinele a glăsuit:
- Adevărul e că e mai bine aici. Măcar avem ceva moale sub noi, iar dacă plouă vom fi feriți.
- Cu siguranță e mai bine decât pe asfaltul rece, confirmă pisica și își îndoi lăbuțele sub corpul mic. Mă simt ca acasă!
- Tu te simți ca acasă, când de fapt suntem două animale fără casa, zise morocănos cățelul, în timp ce se foia neliniștit pe teancul de frunze veștede. Hai să dormim, să uităm că suntem sub cerul liber.
- Spui bine, să dormim. Îți urez somn ușor și să visezi că suntem într-o casă călduroasă și tocmai am mâncat o masă caldă, filosofă pisica.
- Până una alta va trebui să mă mulțumesc doar cu visul. Vise călduroase și ție pisicuțo!
De cum au închis ochii, cele două animale au căzut într-un somn profund, care a durat întreaga noapte. În tot acest timp vântul sufla din ce în ce mai tare. Frunzele goneau în toate părțile, așezăndu-se peste tot, asemeni unor fulgi de nea. Au acoperit animalele în întregime, iar asta le-a încălzit suficient de bine încât să nu simtă frigul pătrunzător din parcul înghețat.
- Auzi, eu cred că va trebui să dormim afară peste noapte. Umblăm ca bezmeticii de ceva vreme și nu am găsit niciun loc călduț.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse amărâtă pisica. Hai totuși să mai încercăm. E un frig afară de vorba aceea: "Să nu scoți niciun câine din casă."
- Da, doar că proverbul acesta a fost inventat de oameni. Niciunul din ei nu s-a gândit cu adevărat la noi câinii, zise câinele și dădu din cap a supărare.
- Ne plângem și noi acum. Dar e abia toamnă. Ce o să facem la iarnă dacă acum ne văităm? întrebă retoric pisica.
Umblară ei cât mai umblară, dar degeaba. Nu găsiră niciun loc ferit de frigul pătrunzător al nopții de toamnă târzie. Tocmai atunci îi veni pisicii o idee. O împărtăși cu câinele.
- Uite parcul! Să mergem să ne adăpostim lângă un copac. Putem să ne facem un pat de frunze. Ce spui?
- Hmmm. Cam rustic. Dar în lipsă de altceva cred că ideea ta e bună, spuse cațelul, dar glasul lui doar bucurie nu trăda.
De cum au intrat în parcul amorțit, un sentiment straniu a pus stăpânire pe ei. Un întuneric de nepătruns domnea împejur. Foșnetul frunzelor uscate, răvășite și aruncate de vânt în toate cele patru direcții, dădeau impresia unui loc bântuit.
- Brrr. E cam întuneric aici. Frunzele astea uscate foșnesc îngrozitor, parcă ar vorbi.
- Deprimant, spuse într-o doară cățelul. Cât sunt eu de câine mi-e frică. Mereu mă uit în spate, simt că sunt urmărit de niște ochi.
- Ești fricos, spuse pisica. Nu e nimeni în jur. Ochii mei mă ajută să văd prin bezna asta ca ziua. Ai încredere în mine. Suntem singuri.
- Eu nu văd mare lucru, mormăi câinele. Dacă nu-s atent o să-mi bag degetele în ochi. Ce zici de copacul asta imens?
- Cred că e bun. Uite câte frunze ruginii au căzut din el. O să ne facem un culcuș foarte bun.
- Asta dacă vântul ăsta furios nu va spulbera gramada de frunze pe care o vom aduna, continuă în același ton câinele.
- Hai să ne grăbim, zise pisica. Sunt atât de obosită, încât adorm în picioare.
S-au pus pe treabă și în scurt timp au încropit un culcuș numai bun pentru somn. Când au fost gata, s-au așezat covrig pe maldărul de frunze. Câinele a glăsuit:
- Adevărul e că e mai bine aici. Măcar avem ceva moale sub noi, iar dacă plouă vom fi feriți.
- Cu siguranță e mai bine decât pe asfaltul rece, confirmă pisica și își îndoi lăbuțele sub corpul mic. Mă simt ca acasă!
- Tu te simți ca acasă, când de fapt suntem două animale fără casa, zise morocănos cățelul, în timp ce se foia neliniștit pe teancul de frunze veștede. Hai să dormim, să uităm că suntem sub cerul liber.
- Spui bine, să dormim. Îți urez somn ușor și să visezi că suntem într-o casă călduroasă și tocmai am mâncat o masă caldă, filosofă pisica.
- Până una alta va trebui să mă mulțumesc doar cu visul. Vise călduroase și ție pisicuțo!
De cum au închis ochii, cele două animale au căzut într-un somn profund, care a durat întreaga noapte. În tot acest timp vântul sufla din ce în ce mai tare. Frunzele goneau în toate părțile, așezăndu-se peste tot, asemeni unor fulgi de nea. Au acoperit animalele în întregime, iar asta le-a încălzit suficient de bine încât să nu simtă frigul pătrunzător din parcul înghețat.
Peisaj toamna
Un cer de un albastru pur, neobișnuit pentru o zi de toamnă, sta cocoțat în înălțimi. Pe alocuri, era murdărit de câte un nor mare și pufos. Cu chipurile albe, norii zâmbeau liniștit lanului de porumb de desubt. Plantele îngălbenite și uscate, cu podoaba zdrențuită, ar fi vrut să le răspundă norilor în același fel. O tristețe apăsătoare, venită din interior, îi oprea. Simțeau cum frigul de afară amenința fiecare plantă de porumb cu dispariția. De ceva vreme, tulpinele viguroase ale plantelor s-au uscat în picioare, iar pe interior au putrezit de-a binelea. Rădăcinile, bine ancorate în pământ astă vară sunt acum o amintire. Cu ultimele forțe, cu energia adunată din fiecare frunză, porumbul face eforturi disperate să se mențină drept. Dar este o luptă fără sorți de izbândă. Toamna nemiloasă a adus lanul de porumb într-un hal fără de hal, astfel că cea mai mică adiere de vânt pune în pericol viața plantelor ruginite. Norocul lor este că se sprijină reciproc, se ajută, iar asta le dă o rezistență sporită în fața condițiilor grele de afară. Privită de la depărtare, lupta lor pentru supraviețuire pare un dans armonios pe o melodie șuierată de vântul aspru de toamnă. Se înclină la unison în dreapta, apoi în stânga, iar oscilația lor coordonată amintește de valurile unei mări agitate. Nemulțumit de soarta ce i-o rezervă toamna, porumbul scutură nervos din frunzele mari și uscate. Un foșnet continuu, ca un murmur amar de nemulțumire răzbate din mijlocul lanului obosit. La fel de apatice sunt și florile din vârful tulpinii veștejite. Gălbejite și ofilite, lipsite de orice urmă de voință, se supun cu totul hachițelor vântului. Singura bucurie a porumbului, care îi mai încălzește sufletul uscat și îndurerat, este rodul bogat. Stiuleți bine legați, plini de boabe mari și galbene ca aurul, atârnă mândri de tulpinile prea slăbite să le susțină greutatea. Privind spre satul din depărtare, porumbul vede venind spre câmp o ceată de gospodari, pregătiți să strângă recolta de toamnă. Este semnul că rodul va fi strâns în curând, iar toamna se pregătește să părăsească aceste meleaguri.
Compunere despre toamnă - Dialogul unui copil cu o frunză
Prin fereastra întredeschisă, un vânt puternic și rece de toamnă suflă în interiorul camerei. Perdeaua ușoară este împinsă cât colo cu putere. Speriat de mișcarea bruscă a materialului alb, care aducea cu o arătare, copilul alergă spre fereastră cu gândul să o închidă. Tocmai atunci prin deschizătura ferestrei, pe o nouă undă trimisă de vânt, își făcu apariția o frunzuliță mică și uscată. Speriată că ar putea fi alungată de băiatul ce se îndrepta spre ea, frunzuliță îi vorbi.
- Bună, băiatule drăguț! Ce bine e la tine în cameră. E cald, iar vântul nu ajunge pâna aici!
- Da, e bine, cred cald, spuse incoerent copilul, uimit de faptul că frunza îi vorbi.
- Te văd foarte surprins de faptul că vorbesc. Nu ai mai văzut frunze vorbitoare?
- Sincer? Nu! Și nici acum nu cred că e real ce se întâmplă. Cred că am făcut febră și delirez, spuse copilul ducându-și imediat mâna la cap pentru a se cerceta.
- Nu ai nimic. Eu chiar vorbesc. Pâna acum câteva secunde am locuit în copacul de lânga geamul tău. Și suratele mele sunt vorbitoare. Așa suntem noi, o specie de frunze vorbitoare, continuă frunzulița, hotărâtă să-l convingă pe băiat.
- Da? Și ce dorești de la mine?
- Să nu mă arunci afară în brațele vântului nemilos!
- Dar locul tău nu e afară, cu celelalte frunze ruginii?
- Tu ai vrea să stai afară în frig și să fii aruncat dintr-o parte în alta? spuse imediat frunzulița veștedă.
- Dacă toate frunzele ar face așa, toamna nu ar mai avea farmec, răspunse copilul pentru a evita întrebarea frunzei.
- Unde este acest farmec de care vorbești? În durerea noastră?
- Ei, nici chiar așa. Vorbești de durere? Așa e natura, toamna frunzele copacilor îngălbenesc și cad. Poeții au vorbit mereu frumos despre voi frunzele.
- Haide atunci să-ți povestesc pe scurt care e viața noastră, spuse tristă frunzulița gingașă. Ne naștem primăvara din roua dimineții și razele blânde ale soarelui. La început suntem niște muguri mici, iar apoi odată cu primăvara creștem și înverzim frumos. Apoi, vara, facem umbră pământului și devenim principalul laborator de energie pentru copacul pe care sălășluim. În paralel, consumăm dioxidul de carbon din natură și îl transformăm în oxigen. Fără noi, voi, celelalte viețuitoare, nu ați putea rezista. Toamna, odată cu apariția vântului rece, soarele devine speriat și nu mai încălzește cu atâta putere, iar noi frunzele ne veștejim. Puterea ni se diminuează cu fiecare zi care trece, până când secătuite de energie și lipsite de vlagă nu ne mai putem ține de creanga noastră. Vântul ne simte slăbiciunea, ne smulge și ne aruncă în aer. De acolo, e voia întâmplarii unde vom ajunge. Cum ți se pare până acum, copil bun la suflet? zise frunzulița plină de emoție.
- Din cum mi-ai povestit, am înțeles că viața voastră, a frunzelor, are un final trist, menționă copilul impresionat de povestea frunzei.
- Ai înțeles bine. Și încă nu ai aflat finalul. După ce bântuim prin aer, vântul ne împinge spre pământ. Aici stăm până când neau rece ca gheața se așterne peste noi, înghețăm și ... frunzulița se oprise, așteptând reacția băiatului. Aceasta nu se lăsă prea mult așteptată:
- Și dispăreți! Trist și cam nedrept! concluzionă copilul. Aș dori să te ajut, dar nu știu cum...
- Ai putea să mă așezi în cameră într-un loc ferit de frigul neprietenos. Uite, spre exemplu, în cartea aceea groasă de pe raftul de sus al bibliotecii. Ce spui? Mă găzduieșt?
- Dacă vrei tu în cartea aceea, de ce nu? spuse băiatul bucuros că frunzulița identificase o soluție. Am să te las să dormi acolo mai mult timp, probabil că toamna te-a obosit peste măsură, nu?
- Sunt foarte obosită. Voi dormi în cartea aceea cât timp mă vei lăsa tu.
Frunza nici nu apucă să termină bine propoziția, că băiatul o apucă de tulpinița galbenă. Deschise cartea și o plasă între paginile călduroase ale acesteia. O închise cu grijă și o așeză înapoi în bibliotecă. Din mijlocul cărții cu cotor gros, glasul frunzuliței se auzi înfundat:
- Mulțumesc băiatule inimos! Trezește-mă la primăvară!
- Somn ușor, frunzuliță. Te voi trezi când primăvara se va vedea la orizont.
- Bună, băiatule drăguț! Ce bine e la tine în cameră. E cald, iar vântul nu ajunge pâna aici!
- Da, e bine, cred cald, spuse incoerent copilul, uimit de faptul că frunza îi vorbi.
- Te văd foarte surprins de faptul că vorbesc. Nu ai mai văzut frunze vorbitoare?
- Sincer? Nu! Și nici acum nu cred că e real ce se întâmplă. Cred că am făcut febră și delirez, spuse copilul ducându-și imediat mâna la cap pentru a se cerceta.
- Nu ai nimic. Eu chiar vorbesc. Pâna acum câteva secunde am locuit în copacul de lânga geamul tău. Și suratele mele sunt vorbitoare. Așa suntem noi, o specie de frunze vorbitoare, continuă frunzulița, hotărâtă să-l convingă pe băiat.
- Da? Și ce dorești de la mine?
- Să nu mă arunci afară în brațele vântului nemilos!
- Dar locul tău nu e afară, cu celelalte frunze ruginii?
- Tu ai vrea să stai afară în frig și să fii aruncat dintr-o parte în alta? spuse imediat frunzulița veștedă.
- Dacă toate frunzele ar face așa, toamna nu ar mai avea farmec, răspunse copilul pentru a evita întrebarea frunzei.
- Unde este acest farmec de care vorbești? În durerea noastră?
- Ei, nici chiar așa. Vorbești de durere? Așa e natura, toamna frunzele copacilor îngălbenesc și cad. Poeții au vorbit mereu frumos despre voi frunzele.
- Haide atunci să-ți povestesc pe scurt care e viața noastră, spuse tristă frunzulița gingașă. Ne naștem primăvara din roua dimineții și razele blânde ale soarelui. La început suntem niște muguri mici, iar apoi odată cu primăvara creștem și înverzim frumos. Apoi, vara, facem umbră pământului și devenim principalul laborator de energie pentru copacul pe care sălășluim. În paralel, consumăm dioxidul de carbon din natură și îl transformăm în oxigen. Fără noi, voi, celelalte viețuitoare, nu ați putea rezista. Toamna, odată cu apariția vântului rece, soarele devine speriat și nu mai încălzește cu atâta putere, iar noi frunzele ne veștejim. Puterea ni se diminuează cu fiecare zi care trece, până când secătuite de energie și lipsite de vlagă nu ne mai putem ține de creanga noastră. Vântul ne simte slăbiciunea, ne smulge și ne aruncă în aer. De acolo, e voia întâmplarii unde vom ajunge. Cum ți se pare până acum, copil bun la suflet? zise frunzulița plină de emoție.
- Din cum mi-ai povestit, am înțeles că viața voastră, a frunzelor, are un final trist, menționă copilul impresionat de povestea frunzei.
- Ai înțeles bine. Și încă nu ai aflat finalul. După ce bântuim prin aer, vântul ne împinge spre pământ. Aici stăm până când neau rece ca gheața se așterne peste noi, înghețăm și ... frunzulița se oprise, așteptând reacția băiatului. Aceasta nu se lăsă prea mult așteptată:
- Și dispăreți! Trist și cam nedrept! concluzionă copilul. Aș dori să te ajut, dar nu știu cum...
- Ai putea să mă așezi în cameră într-un loc ferit de frigul neprietenos. Uite, spre exemplu, în cartea aceea groasă de pe raftul de sus al bibliotecii. Ce spui? Mă găzduieșt?
- Dacă vrei tu în cartea aceea, de ce nu? spuse băiatul bucuros că frunzulița identificase o soluție. Am să te las să dormi acolo mai mult timp, probabil că toamna te-a obosit peste măsură, nu?
- Sunt foarte obosită. Voi dormi în cartea aceea cât timp mă vei lăsa tu.
Frunza nici nu apucă să termină bine propoziția, că băiatul o apucă de tulpinița galbenă. Deschise cartea și o plasă între paginile călduroase ale acesteia. O închise cu grijă și o așeză înapoi în bibliotecă. Din mijlocul cărții cu cotor gros, glasul frunzuliței se auzi înfundat:
- Mulțumesc băiatule inimos! Trezește-mă la primăvară!
- Somn ușor, frunzuliță. Te voi trezi când primăvara se va vedea la orizont.
Toamna în parc
Un vânticel nervos suflă discontinuu. Mă întimpină cu trufie încă de la intrarea în parcul poleit cu frunze aurite. Ține neaparat să mă anunțe că o plimbare în parc toamna e mai puțin plăcută decât primăvara. Dar asta doar la nivelul temperaturilor. Priveliștea de toamnă a parcului, plină de culori diverse, de la maroniu până la auriu, este de-a dreptul mirifică. Pictor desăvârșit, toamna s-a jucat cu culorile pe pânza imaginară a peisajului din față mea, iar rezultatul este un tablou de excepție. Miile de nuanțe de galben și ruginiu, care se contopesc armonios în frunzișul uscat, dar încă bogat al copacilor, trezesc în mine emoție și admirație.
Privesc cu încântare la modul în care lumina se joacă vioaie printre frunzele uscate din copaci. Lumini și umbre se nasc instant și dispar la fel de repede, precum niște vedenii. În chip ciudat, acest carusel neastâmpărat de lumini și umbre dau viață copacilor ruginiți și frunzelor uscate. Fără acest licăr zburdalnic de lumină, natura ar fi foarte tristă, iar peisajul general ar fi dominat de un sentiment de apatie.
Cercetez cu atenție întreg parcul și realizez că gândurile îmi sunt confirmate. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică și obositoare, acum este plină de viață și mișcare. Ici-colo ca niște oaze de speranță, plante încă verzi însuflețesc marea de auriu ce domină parcul. Tufele verzi, aliniate de-a lungul aleii asfaltate sunt îndârjite în a-și păstra podoaba nealterată. Înfruntă cu curaj toamna, iar anotimpul ruginiu uimit de neînfricarea lor hotărăște să nu le preschimbe încă coloritul verde al frunzișului. De o astfel de atitudine demnă mai e în stare doar bradul. În mijlocul parcului, încadrat de mai mulți copaci îngălbeniți, un brad mândru ca un prinț sfidează cu frunzele lui mereu verzi puterea neasemuită a toamnei.
Abia acum realizez că, încă de la intrarea în parc, sub picioare am un covor moale, care foșnește prelung la fiecare pas pe care îl fac. Format din sute și mii de frunzulițe uscate și schimonosite, ruginite de vremea aspră, covorul organic îmbracă aleile parcului cu haine de gală. Fiecare adiere de vânt remodelează covorul brun-roșcat de sub picioare. Frunzele se conformează dorinței vântului și se reașează în permanență, astfel încât pentru o clipă am impresia că am în față un covor fermecat, precum acelea din poveștile orientale.
Furat de peisajul splendid de toamnă nici nu am realizat când m-am apropiat de porțile grele ale parcului. Le depășesc și pășesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziție în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul toamna.
Privesc cu încântare la modul în care lumina se joacă vioaie printre frunzele uscate din copaci. Lumini și umbre se nasc instant și dispar la fel de repede, precum niște vedenii. În chip ciudat, acest carusel neastâmpărat de lumini și umbre dau viață copacilor ruginiți și frunzelor uscate. Fără acest licăr zburdalnic de lumină, natura ar fi foarte tristă, iar peisajul general ar fi dominat de un sentiment de apatie.
Cercetez cu atenție întreg parcul și realizez că gândurile îmi sunt confirmate. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică și obositoare, acum este plină de viață și mișcare. Ici-colo ca niște oaze de speranță, plante încă verzi însuflețesc marea de auriu ce domină parcul. Tufele verzi, aliniate de-a lungul aleii asfaltate sunt îndârjite în a-și păstra podoaba nealterată. Înfruntă cu curaj toamna, iar anotimpul ruginiu uimit de neînfricarea lor hotărăște să nu le preschimbe încă coloritul verde al frunzișului. De o astfel de atitudine demnă mai e în stare doar bradul. În mijlocul parcului, încadrat de mai mulți copaci îngălbeniți, un brad mândru ca un prinț sfidează cu frunzele lui mereu verzi puterea neasemuită a toamnei.
Abia acum realizez că, încă de la intrarea în parc, sub picioare am un covor moale, care foșnește prelung la fiecare pas pe care îl fac. Format din sute și mii de frunzulițe uscate și schimonosite, ruginite de vremea aspră, covorul organic îmbracă aleile parcului cu haine de gală. Fiecare adiere de vânt remodelează covorul brun-roșcat de sub picioare. Frunzele se conformează dorinței vântului și se reașează în permanență, astfel încât pentru o clipă am impresia că am în față un covor fermecat, precum acelea din poveștile orientale.
Furat de peisajul splendid de toamnă nici nu am realizat când m-am apropiat de porțile grele ale parcului. Le depășesc și pășesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziție în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul toamna.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)