A sosit toamna

Coboară-ncet din înălțimi un aer din ce în ce mai rece. Temperaturile, cu câteva grade mai puține decât acum câteva săptămâni, anunță prin răsuflarea lor răcoroasă prefacerile naturii care vor veni. În scurt timp, până și amintirea zilelor frumoase de vară vor fi alungate. Cerul senin, nepătat de nori colorați, se va murdări cu nori mari și gri, din care vor izvorî ploi reci și mohorâte.

Razele soarelui, încă vesele și zglobii, vor deveni din ce în ce mai palide. Privit de jos, din mijlocul naturii, discul de lumină și căldură binefăcătoare va apărea ca un soare cu dinți. Căldura sa nu va fi suficientă pentru a încălzi natura, motiv pentru care o neliniște friguroasă va pune stâpânire pe întreg cuprinsul.

Copacii își vor pierde mândrele straie verzi, înlocuindu-le cu haine triste galbe-maronii. Nici pe acestea nu le vor păstra pentru mult timp, căci vremea când crengile vor fi din nou golașe va sosi negreșit. Copacii vor fi lăsați în bătaia vântului, iar tremuratul lor va deveni o obișnuință. Fără protecția frunzelor, vântul va obliga copacii să se tânguie la nesfârșit cu șuierături stridente. Cei mai puțin puternici se vor închina măreției vântului, în timp ce cei mai puternici vor încerca să rămână în picioare, demni.

Iarba, parcă deja mai rară decât înainte, a început deja să se usuce și sa prindă pe alocuri o culoare gălbuie. Firișoarele verzi și semețe sunt pleoștite, ca niște ființe deprimate.

De undeva din copacii din jur, o frunză galbenă se desprinde fără să anunțe pe nimeni. Alunecă alene spre pământ, întârziind cât poate de mult să atingă solul. E primul semn că toamna e aici. S-a furișat pe nesimțite și se instalează cu arme și bageje peste întrega natură. E o chestiune de ore până când vestea venirii toamnei se va răspândi peste tot.

Toamna a sosit, iar școala a reînceput!

Zilele de vacanță, pline de căldură și relaxare au trecut. Anotimpul belșugului, toamna, a sosit, anunțând și reînceperea școlii. Acum când gândurile mele se îndreaptă spre prima zi de școală, vacanța de vară devine o amintire, dar o amintire frumoasă de care îmi aduc aminte cu plăcere.

Prima zi de școală a sosit, iar toate școlile din țără se redeschid pentru a-i întâmpina pe elevii emoționați. De câteva zile, profesorii au trebăluit neîncetat prin școli, astfel încât prima zi din noul semestru să fie cât mai frumoasă pentru școlarii care vor păși pentru prima oară într-o școală.

Drumul spre școală a fost împânzit de o mulțime de elevi, de vârste diferite, care se îndreptau cu pași grăbiți spre curțile școlilor. Cei mai mici erau și cei mai emoționați, motiv pentru care erau însoțiti de părinți sau de bunici. Aceștia din urmă îi încurajau pe școlari și încercau din răsputeri să le alunge sfiala din suflet și din glas.

De cum am ajuns în fața școlii, privirea mi-a fost atrasă de curtea școlii, plină ochi de elevi și părinți deopotrivă. Elevii entuziaști de reîntâlnirea cu colegii, sporovăiau între ei fără oprire. 

La un semn al profesorilor, liniștea s-a așternut în curtea din fața școlii. Era semnul că festivitatea de deschidere a noului an școlar putea începe. După câteva discursuri ale cadrelor didactice, s-a auzit sunetul primului clopoțel din acest an. Clinchetul ascuțit al acestuia a însuflețit dintr-o dată marea de elevi din curtea școlii. Brusc, școlarii au început să meargă care încotro, îmbulzindu-se spre intrarea în școală. Prima zi de școală începea!

Toamna cad frunzele veștede ale copacilor

Copacii verzi, nu cu mult timp în urmă, au început a rugini. Frunzele veștejite ale acestora au îngălbenit în nuanțe diferite. Toamna, ca un artist desăvârșit le-a pictat în tonuri triste, dar pline de culoare și expresivitate. Întreg tabloul, conturat de pastelurile toamnei, are ca subiect principal frunzele copacilor. Ofilite și adormite, acestea participă din plin la punerea în scenă a spectacolul toamnei, un spectacol plin de culoare, de dans și muzică.

Cele mai viguroase frunze, încă în putere, se țin cu dinții de crengile uscate, care le-au fost casă în ultimele luni. Cu toate că sunt îmbătrănite, rezistă vitregiei naturii și se încovoaie sub adierea viforniței. De acolo de sus privesc la suratele lor mai slabe care s-au desprins deja din capaci. Acestea din urmă, maronii și uscate de-a binelea, s-au abandonat fără vlagă în brațele vântului. Minute în șir se lasă purtate în bătaia lui, fiind mult prea obosite pentru a opune orice urmă de rezistență. Călătoria pe aripile vântului nu durează la nesfârșit. Într-un final, secătuite de orice urmă de viață, frunzele se așează pe sol și încep să țeasă straiele ruginii ale toamnei. Așezate una peste alta, într-o degringoladă stranie, frunzele par a fi un covor galben-maroniu moale.

Un alt grup de frunze mari și uscate tocmai se desprind de crengile golașe ale copacului. Sunt extrem de triste precum melodia ce se aude din gura vântului rece. Șuiratul vântului prin crengile copacului se aseamănă cu o muzică de jale. Pe aceste ritmuri pline de duio‪șie frunzele mâhnite se înlănțuie într-o horă și încep a se roti de zor. Când cântecul vântului ajunge la final, frunzele se lipesc de sol. De acum înainte aici va fi casa lor. O casă în care domină un sentiment de melancolie, zidită din frunzele veștede ale copacilor.

Compunere despre anotimpul toamna

Un val de brumă argintie se așterne tăcută peste grădina ruginie. Ceața densă tocmai s-a ridicat, doar câteva urme din aburul răcoros mai persistă. Câteva raze de soare discrete penetrează frigul generalizat, dar nu are forța să încălzească mediul înconjurător, înghețat până în profunzimile lui. Bruma sâcâitoare a toamnei deja a făcut primele victime. Câteva plante, cu frunzele ofilite, abia mai rezistă să stea în picioare. Greutatea cristalelor de gheață, care s-au așezat peste ele dimineața devreme, le obosește peste măsură. Cu capul plecat, ca niste oropsiți ai sorții, suferă în tăcere de pe urma venirii zilelor lui brumar.

În zarea tulbure și mohorâtă, norii grei și apăsători își fac apariția, întunecând atmosefera încărcată de temperaturi scăzute. Ajunși deasupra creștetului drumbavei, norii suri își poartă plumbul cu trufie și dispreț în față naturii îngenunchiate de ostilitatea vânturilor reci de toamnă aspră. Undeva în colțul grădinii, lanul de porumb cu podoaba zdrențuită tremură la fiecare răsuflare înghețată a vântului. 

Din senin, dinspre miazănoapte se pornește un vânt nemilos. Un șuierat nervos se aude atunci când intră în contact cu câte un copac bătrân și semeț. Pe ceilalți, mai amărâți, îi îndoie fără nicio părere de rău, de parcă ar dori să-i distrugă. Brusc, peisajul de toamnă ruginit și monoton se transformă într-un câmp de luptă. O lupta crâncenă, pe viață și pe moarte, din care scapă cine poate. Violență vântului e atât de mare încât în zborul său peste natura înțepenită zmulge câte-o șindrilă din acoperișurile caselor. 

Vifornița păgână își îndreaptă pașii spre curtea unui gospodar. Întâlnește pe cumpăna fântânii din curte un pui mic de ciocârlie. Îi dă târcoale și sufla răceală asupra puiului amărât. Cu gheruțele vineții din cauza frigului, se înfige mai bine în lemnul de sub picioare. Zburlit și înfrigurat, ca un pui de bogdaproste, puiul de ciocârlie pare că plânge. Ochișorii mici, ca niște bobițe de mărgăritar, îi are închiși. Pe cât de mic este, pe atât de viteaz se dovedește a fi. Dar cu toate acestea nu rezistă prea mult în calea vântului crud. Zboară puțin, până în apropierea hambarului din curte, si se pitește într-un cotlon ceva mai călduros.

Toate aceste schimbări din natură anunță că toamna nu mai rezistă prea mult în calea surorii ei vitrege, iarna. Aceasta din urmă, trimite semne spre pământ despre venirea sa, iar nu peste mult timp își va revendica regatul - natura întreagă cu tot ce cuprinde ea.

Colț de natură toamna

Anotimpul ruginiu, plin de culoare și farmec a sosit. În drumul său peste pământul încărcat de verdeață, toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului în tonuri calde de galben-maroniu. Atingerea toamnei a preschimbat peste noapte și frumosul parc din apropierea casei mele.

Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de trunchiuri de copaci, care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări aprinse, care luminează aleile pustii ale parcului. 

Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi groase, ca niște brațe de uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele uscate și îngălbenite de vremea rece a toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră. Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans armonios, care pare fără sfârșit. 

Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi neohotărâte în care parte să o apuce. Într-un final se așează pe solul zvântat și pe aleele deja îngălbenite ale parcului și încep să formeze covorul ofilit de toamnă. Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată. Atunci când vântul suflă cu putere, covorul de frunze se undeiește precum un covor magic; se ridică de la sol, se mișcă asemenea unei iluzii, iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.

Nici țipenie de om nu se avântă prin aleele pustii ale parcului. Încremenirea este totală, semn că atmosfera de aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră nestingherit parcul amorțit, este vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește, natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de toamnă, surprins excelent de pensula unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și umbrelor, toamna.

Dialog între toamnă și o frunză

Grăbită să pună stăpânire peste natură, toamna face ravagii peste tot pe unde o poartă pașii. Ajutată de vântul rece, toamna dă iama în copacul încărcat de frunze ruginii. Undeva sus, în frunzișul galben, o frunzuliță ofilită face eforturi disperate să se mențină pe crenguța pe care a văzut lumina zilei și care i-a fost și casă și masă în ultimele luni. Supărată că în curând se va desprinde i se adresează toamnei:

- Toamnă, toamnă de ce sufli cu atâta putere vânt rece? Ai milă de noi frunzele!
- De ce te vaiți frunziliță îngălbenită? întrebă toamna, întorcându-și fața către copacul din care se auzi vocea.
- Cum să nu mă vait? În curând mă voi desprinde de copac! spuse cu amărăciune frunza.
- Păi și ce ai vrea să faci? Așa e în firea lucrurilor, ca la început de septembrie frunzele să se îngălbenească, după care să cadă, răspunse toamna cu blândețe.
- Știu că acesta este cursul vieții. Dar tu ai chemat în ajutor vântul rece, care suflă fără milă. Iar noi frunzele suntem fără apărare, spuse frunza. Uite cum suntem aruncate dintr-o parte în alta. Nu mai suntem folositoare nimănui? își continuă jelania frunza.
- Nu eu am chemat vântul. Eu sunt un anotimp de tranzit între vară și iarnă. Iarna e cea care suflă crivăț neîndurător. Să știi că eu încerc din răsputeri să-i față, dar sunt singură. Soarele m-a părăsit, iar iarna îmi suflă în ceafă. Ce pot face eu?
- Da? spuse cu uimire frunza. Adică iarna se pregătește să intre în scenă? continuă frunza.
- Da! Exact! Uite colo, peste coama dealului. Iarna se pregătește de zor. Nu mai e mult și mă alungă și pe mine. E cel mai puternic anotim! Nici chiar eu nu mă pot pune cu forța ei, spuse cu respect mândra toamnă.
- Acum că mi-ai arătat, văd și eu iarna venind. Și ce e de făcut în cazul acesta dragă toamnă? Eu abia mă mai țin de creanga degerată a copacului.
- Ai putea să mă ajuți să înfrumusețăm peisajul. Să-l umplem de culoarea galbenă și să te așterni pe pământ, colo jos pe covorul ruginiu țesut de suratele tale, frunzele, răspunse cu înțelepciune toamna.
- Să mă desprind din copac? Atât de repede? întrebă frunza.
- Da. Nu mai ai ce face în copac. Deja ești uscată și îngălbenită. Desprinde-te de creanga aceea, măcar să fii împreună cu celelalte frunze. Altfel, vântul năpraznic ce stă să vină cine știe unde te va purta. Dacă te duce departe și vei rămâne singură?
- Cred că ai dreptate, la asta nu m-am gândit, spuse frunza după ce medită preț de câteva secunde. Oare asta să fie menirea mea în continuare?
- Categoric aceasta este menirea ta! Tu ești un simbol al meu, al toamnei. Ție îți vor aduce imnuri poeții, iar muzicanții îți vor cânta viața tristă. În plus fără tine toamna ar fi lipsită de culoare.
- M-ai convins anotimp minunat. M-am gândit la spusele tale și am început și eu să cred că tu, toamna, fără noi frunzele îngălbenite, ai fi lipsită de sens, spuse frunza plină de încredere. Uite acum îmi iau la revedere de la copac și de la frunzele lui și mă alătur celorlalte frunze, adăugă cu optimism frunza galbenă.
- Mergi sănătoasă, frunzuliță gingașă. Dacă te desprinzi acum voi ruga vântul să te îndrepte către celelalte frunze să nu rămâi singură în mijlocul naturii, menționă toamna pregătit fiind să o ia din loc să vestească întreg cuprinsului că anotimpul belșugului și al rodului este aici.
- Mersi, toamno pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat! Gata, m-am desprins, spuse frunza alunecând lin spre solul plin de frunze galben-maronii.

Compunere toamna descriere

Din nordul cu neguri friguroase, un zvon apare tot mai clar la orizont: toamna este aproape. De ceva vreme, stă pitită după crestele amețitoarele ale munților. Așteaptă momentul oportun să pună stăpânire peste pământurile încă înverzite. Când orologiul nevăzut al universului anunță primele ore ale zilelor lui răpciune, munții fac o plecăciune în fața noului anotimp, iar toamna se arată. Cu zâmbetul său lipsit de strălucire și căldură se cuibărește în sânul naturii și începe să-și impună propriile reguli.

Pentru început, toamna își aruncă privirea asupra razelor soarelui. Căldura lui benefică o enervează. Cu un soare puternic și arzător anotimpul de aramă nu-și poate face de cap după cum i-e firea. Se răstește la acesta, după care asmute asupra discului de lumină nori grei și plumburii. Dintr-o dată, soarele blând se vede prizonier al cerului încărcat de nori pufoși, aducători de ploaie, greu de pătruns cu raze discrete. Cele mai puternice raze reușesc, totuși, să treacă de sita deasă a cerului și își revarsă căldura asupra naturii avide de afecțiunea sorelui.

De sus, toamna vede încăpățânarea cu care sorele insistă să mângăie solul cu mii de atingeri călduroase. Este nemulțumită, motiv pentru care scutură furioasă din coama sa fermecată. Ca la un semn, de nicăieri, un vuiet trist răsare. E șuieratul ascuțit al vântului, care își plimbă răsuflarea prin păduri, hărțuind crengile copacilor. Vuietul crește, mai iute și tot mai tare. Mulțumită de efectul pe care vântul îl are asupra naturii, toamna începe să lucreze asupra temperaturilor din termometru. Pocnește scurt din degete, iar mercurul fricos al termometrului coboară vertiginos în apropierea zonele rezervate înghețului.

Următoarea pe lista schimbărilor toamnei este culoarea vie a naturii. Culoarea verde a pădurilor și iarba de un verde crud îi trezesc o stare de angoasă. Starea de neliniște o răscoleșet atât de profund încât aruncă farmece grele asupra întregului cuprins înverzit. Înfrigurată după ultimele demersuri ale toamnei și lipsită de razele benefice ale soarelui, natura cedează. Cade umilă la picioarele toamnei, pregătită să-și accepte soarta ce i-o rezervă anotimpul ruginiu. Toamna își întinde brațele lungi și atinge natura pe creștet, precum își atinge o regină supușii. Natura împietrește și îngălbenește văzând cu ochii, asemenea unui om care încărunțește mai devreme decât ar trebui. Mulțumită de modul în care, unul după altul, supușii îi îndeplinesc capriciile, toamna se pune să se odihnească. Cât timp lipsește, lasă natura în stăpânirea ploii.

Copleșită de puterea fără seamăn a toamnei și speriată de eventualele urmări ale neîndeplinirii indicațiilor anotimpului, ploaie începe să cearnă cu putere stropi reci. Puzderie de picuri reci cad cu furie din înaltului cerului. Se lovesc cu ură de sol și scot sunete înfundate, ca și când ar încerca să intimideze natura.

În atmosfera tristă de toamnă, natura își pierde total culoarea strălucitoare și pare că îmbătrânește. Se închide în sine, după care începe să se pregătească de hibernarea de peste iarnă. La un moment dat adoarme și începe să viseze la căldura frumoaselor zile de primăvară.