O aventură în parc

Tudor şi Andrei sunt prieteni foarte buni. Se cunosc de doi ani şi locuiesc în acelaşi bloc.

După ce au venit de la şcoală, cei doi prieteni merg să se joace în parcul din apropiere, Parcul IOR. Cei doi prieteni au ajuns în parc, la locul de joacă şi au început să se zbenguie. S-au dat în leagăn, în tobogan, s-au jucat v-aţi ascunselea, iar apoi s-au jucat de-a prinselea.

La un moment dat Andrei alerga după Tudor, iar Tudor trebuia să fie cel prins. Atunci s-a întâmplat accidentul urât. Andrei s-a împiedicat şi a căzut pe mâna dreaptă. După durerea pricinuită părea că Andrei avea mâna ruptă. Tudor l-a ajutat pe Andrei să se ridice şi l-a bandajat la mâna pe care îl durea.

Pe Andrei, mâna rănită îl durea foarte tare. După aceea, Tudor a sunat-o pe mama lui Andrei şi i-a povestit ceea ce s-a întâmplat. Mama lui Andrei a venit şi i-a luat din parc. Au mers împreună la camera de gardă a spitalului de copii. Acolo, o doamnă doctor foarte bună l-a consultat pe Andrei şi i-a pus mâna în gips. Noul bandaj arăta bine iar Andrei a spus că aproape nici nu mai simte că mâna sa este ruptă. Când au ajuns acasă, Andrei l-a rugat pe Tudor să îi deseneze pe gipsul alb o maşinuţă. Copii erau bucuroşi că isprava lor nu s-a terminat mai rău de atât. Acum, Andrei abia aşteaptă să se întoarcă la şcoală şi să povesteasca colegilor ce anume i s-a întâmplat.

Cel mai bun coleg al meu

Pe cel mai bun coleg al meu îl cheamă Sebastian. Suntem colegi încă din clasa I şi tot de atunci stăm împreună în aceeaşi bancă. El este un coleg foarte silitor şi atent la ore. De fiecare dată îşi face temele şi nu vine niciodată la şcoală cu lecţia neînvăţată. Câţiva ani la rând a luat premiul întâi, iar la şedinţele cu părinţii de fiecare dată este dat ca exemplu de elev model. 

Sebastian este foarte respectuos cu profesorii. Atunci când se întâlneşte cu ei pe holuri sau în afara şcolii salută respectuos. În afara şcolii de asemenea este respectuos. Faţă de femei şi faţă de persoanele în vârstă are un respect deosebit. Atunci când este într-un autobuz aglomerat se ridică în picioare şi oferă locul persoanelor aflate în jurul lui.

Cu mine Sebastian este un adevărat prieten. Atunci când îi cer ajutorul nu se fereşte să mi-l acorde. Uneori la matematică rămân în urmă, iar el nu se supără atunci când îl rog să mă lase să mă uit la el în caiet. Nu de puţine ori m-a ajutat şi la lecţii, mai ales la limba germană, o materia pe care eu nu o prea îndrăgesc, dar la care el este foarte priceput. 

Despre relaţia dintre noi doi nu am decât vorbe bune. Nu ne-am certat niciodată în toţi aceşti ani de când suntem colegi şi sper să nu o facem nici de acum înainte. Oricărui elev i-ar face plăcere să aibă un coleg precum Sebastian.

Dialog scurt între doi elevi

- Salut Ionel! Vii astăzi la mine să ne jucăm? Am un joc nou, foarte frumos.
- Salut Vasile! Aş vrea să vin, dar mai întâi trebuie să-l ajut pe tata. Imediat ce termin vin negreşit la tine. Dar despre ce joc vorbeşti? M-ai făcut curios.
- Am un joc mare LEGO, format din peste 300 de piese! Este vorba despre un avion.
- Uau! Ce frumos! Voi face tot posibilul să vin. Vreau să te ajut să construieşti avionul.
- Bine Ionel. Nu încep construcţia până nu vii şi tu. Ne vedem mai târziu.
- Da, ne vedem mai târziu.

Importanţa plantării unui brăduţ

Plantarea unui brăduţ este un gest frumos şi util tuturor oamenilor. Un brăduţ după ce creşte înfrumuseţează natura, dar mai ales oferă oamenilor oxigen. Fără oxigenul copacilor şi al brazilor, oamenii nu ar putea trăi şi ar muri. Dacă fiecare copil ar planta câte un brăduţ, natura ar fi mult mai verde şi mai bogată. Dacă sunt plantaţi acolo unde există alunecări de pământ, brăduţii vor fixa solul şi vor fi o protecţie pentru oamenii care trăiesc în acea zonă. Atunci când vor creşte brăduţii vor da oamenilor lemnul necesar pentru foc, dar şi pentru prelucrarea unor produse. Copiii şi oamenii ar trebui să iubească brăduţii, să-i îngrijească, să nu-i rupă şi să-i ude când sunt mici. Fără brăduţii cu frunzele mereu verzi, natura ar fi mai tristă.

Un text despre jucăria mea

Jucăria mă priveşte de pe etajeră, dintre cărţi. E tristă. De ceva vreme nu m-am jucat cu ea. Am primit-o acum trei ani din partea părinţilor mei. Deşi mi-a plăcut foarte mult şi m-am jucat de multe ori cu ea, acum nu mai am timp de ea. Atunci când am primit jucăria eram mic, iar principala mea preocupare era să mă joc. De când sunt elev, principala mea preocupare este şcoala. Trebuie să învăţ, să citesc şi să scriu. Activităţile şcolare îmi ocupă mare parte din timp. În timpul liber prefer să citesc o carte sau să practic un sport.

Cred a venit timpul să ofer jucăria unui copil mai mic care să se bucure de ea. Ştiu că va fi tristă, deoarece s-a obişnuit cu mine, dar cred că-i va fi mai bine cu cineva care are timp să se joace cu ea.

Dialog cu titlul În vizită la muzeul de istorie

În timpul vizitei la Muzeul de Istorie, aflaţi în faţa unui perete cu vitrine, în care sunt expuse mai multe arme, doi elevi discută:
- Ce sabie mare este expusă aici!
- Da, spuse Andrei. Îmi închipui că e şi foarte grea. Să vedem ce scrie pe cartonaşul explicativ de sub sabie.
- "Sabie din Moldova, secolul XV", citi cu voce tare Sebastian. Crezi că e sabia lui Ştefan cel Mare? întrebă copilul şi admiră cu respect minunăţia de sabie.
- Ar putea fi. Oricum, astfel trebuie să fi arătat şi sabia lui Ştefan. Dacă-mi aduc aminte bine, Ştefan cel Mare a trăit undeva între anii 1400 şi 1500. Se potriveşte cu secolul din descriere, completă Andrei. Îmi închipui că trebuie să fie grea!
- Cu siguranţă, aprobă Sebastian. Dar priveşte cât este de mare. Aproape cât mine! Crezi că ai putea să o ridici, îl întrebă pe Andrei.
- Nu cred că aş putea. Unde mai pui că era ţinută într-o mână. În acelaşi timp, luptătorii trebuiau să ţină cu o mână frâiele calului. 
- Înseamnă că cei care luptau atunci erau foarte puternici, spuse Sebastian. Cred că astăzi oamenii nu mai sunt atât de puternici. 
- Aşa e. Hai să mergem mai departe. Uite colo şi un scut, la fel de mare şi greu. Să vedem din ce perioadă e acesta.
- Haide, sunt şi eu curios, zise Sebastian.

Pisicuţa mea

Pisicuţa mea Kiki este o maidaneză frumuşică. Am găsit-o pe strada din faţa casei mele şi mi-a fost milă de ea, motiv pentru care mi-am dorit să o aduc acasă. Am întrebat-o pe mama dacă o pot păstra, iar ea mi-a spus că da, dar a adăugat o condiţie: să am grijă de ea. După ce mi-am luat angajamentul că o voi îngriji, am dus-o în casă. Pisicuţa mică a fost la început foarte timidă. Nu a avut curaj să se mişte din colţul în care am aşezat-o. După ce am hrănit-o şi am mângâiat-o puţin, pisicuţa a prins curaj şi a început să exploreze camera. Ulterior a dat târcoale întregii case, semn că începea să se obişnuiască cu noua ei locuinţă. 

De când am adus-o acasă au trecut câteva săptămâni. Pisicuţa pare a fi foarte fericită. De câte ori mă întorc de la şcoală pisicuţa mă aşteaptă cuminte lângă uşă, iar apoi îmi sare veselă în braţe. E foarte jucăuşă şi prietenoasă. Părinţii mei o îndrăgesc şi ei foarte mult şi sunt foarte bucuroşi că am primit pisicuţa printre noi. Deoarece toată lumea a acceptat pisicuţa şi o îndrăgeşte foarte mult, pot spune că este un membru al familie noastre.