Viata

Fiecare om traieste o aventura a sa. Toti traim aceeasi aventura si anume cea a vietii. In fiecare zi ni se intampla lucruri care de care mai spectaculoase.

Aceasta ne forteaza sa ne gandim ca toate lucrurile se intampla cu un sens si ca cineva ne ghideaza viata.

            Omul nu se multumeste doar cu prezentul,el se gandeste si la viitor.Sufletul omului,ca si trupul trebuie si el hranit.Faptele bune il hranesc iar cele rele il otravesc.

Omul isi doreste iubire,fericire,dar el ce ofera in schimb?

Ce dai,acelasi lucru primesti si tu.Atunci cand are iubire,trebuie sa o pretuiasca si sa o consolideze.Iubirea este ca o floare.Mai intai trebuie sadita,apoi udata,ingrihita pentru ca apoi sa dea viata altor flori.Dar aceasta necesita atentie permanenta.

 Fericirea....ea poate veni o data cu iubirea.Atunci cand iubim suntem veseli si facem fapte bune.Iar aceste fatpe se adauga la foile sufletului nostru.

Poate ca iubirea ne da aripi dar fiecare om trebuie sa stie sa zboare.

Antoine de Saint d’Expery spunea in “Micul Print ” ca “Limpede nu poti sa vezi decat cu inima.Ochii nu pot sa patrunda in miezul lucrurilor”.

            Nimeni nu poate gasi fericirea fara a privi cu inima lucrurile,dar nici fara a privi rational,folosind doar ochii.

Bucuria de a trai nu se regaseste in realizarile marete,in posesiile materiale ci este cea pe care o vedem in actele de toate zilele,in micile lucruri,in fericirile acelea prostesti de a te plimba pe strada aiurea, de a simti mirosurile pomilor infloriti sau a unei brutarii, de a te uita la un catel cum se joaca, la un copil, de a fii fizic langa oamenii pe care ii iubesti fara sa faci nimic special, doar sa fii acolo.

Viata trebuie luata in serios dar nu trebuie privita ca o drama dar nici ca un poem.

Trebuie sa privim lucrurile la justa lor importanta;sa nu le luam in seama sau in serios pe cele care n-au importanta si nici sa ne batem capul pentru cele care nu merita.

Si sa ne concentram asupra lucrurilor bune si frumoase pe care le avem in viata si nu asupra celor negative.

            Omul trebuie sa fie capabil sa inteleaga viata si ca atare sa o pretuiasca.Ca orice lucru viata are si ea prati bune si parti negre.Uneori, ne loveste atat de rau,incat nu credem ca ne vom mai ridica vreodata.Dar omul trebuie sa spere si sa se gandeasca ca dupa furtuna vine si vreme buna.

Ca atare ea poate fi considerata ca si vremea.Uneori e senina,alteori e intunecoasa.Noi toti trebuie sa tratam viata precum o floare, ca pe o minune ce trebuie pur si simplu iubita.Iubiti-va si traiti-va viata ca doar una aveti.

Viaţa e o luptă...

Viaţa este în mare măsură un mister rămas încă nedescifrat de oameni. Avem o mulţime de întrebări fără răspuns, experimentăm lucruri pe care nu le putem explica şi în jurul nostru se întâmplă fenomene pe care nu le înţelegem. Viaţa este un hăţiş de capcane printre care trebuie să te strecori, un număr nesfârţit de alternative dintre care trebuie să alegi, o intersecţie permanentă în care trebuie să te orientezi. Chiar dacă omul are posibilitatea să aleagă în viaţă între mai multe alternative, totuşi familia, locul geografic, cultura, religia...sunt lucruri pe care nu are oportunitatea să le aleagă şi ele devin elemente definitorii pentru personalitatea individului. În general în prima parte a vieţii (copilăria) omul este produsul acestor elemente native care-i definesc personalitatea, timp în care în a doua parte a vieţii (maturitatea) omul îşi fixează un scop pentru care se luptă restul vieţii pe viaţă şi pe moarte.

Ce se întâmplă cu oamenii care nu îşi fixează nici un scop şi trăiesc la voia întâmplării, sau cu cei care îşi fixează un scop greşit?

Circumstanţele vieţii pot ajuta sau incomoda performanţa unui om, însă niciodată nu-l pot opri, ele pot deveni un prieten sau un duşman, însă niciodată o barieră de netrecut, drept pentru care nici un om nu îşi poate permite să arunce vina falimentului său pe circumstanţe nefavorabile.

Nimeni nu este îndreptăţit să rămână ignorant pentru că vine dintr-o familie needucată, să fie analfabet pentru că nu a avut posibilităţi să meargă la şcoală, să fie dezordonat şi murdar pentru că în copilărie nu a avut condiţii...Viaţa este o luptă în care trebuie să schimbăm multe lucruri şi lupta întotdeauna este grea şi dureroasă, dar cum altfel putem justifica pretenţia de a trăi ? Lupta şi duşmanul este comun, însă particularităţile luptei sunt diferite, spre exemplu unul se luptă cu sărăcia, altul cu bogăţia, unul se luptă cu alcoolul, altul cu minciuna...oamenii se luptă cu lucruri diferite, dar toţi luptă. Cu ce lupţi tu, cu cine lupţi, pentru ce lupţi, cu ce metode? Indiferent de răspuns, orice luptă are un sfârşit şi atunci luptătorii se transformă ori în învinşi ori în învingători. Lupta vieţii este unică, nu se mai repetă niciodată, de aceea învişii şi învingătorii rămân pe aceste poziţii pentru eternitate. 

Dacă aceasta este realitatea, atunci fiecare dintre noi avem drepturi egale SĂ LUPTĂM. Nu are importanţă dacă avem mai mulţi prieteni sau duşmani nativi (familia, locul geografic, cultură, religie) important este că acum trăim a doua parte a vieţii, timp în care ne hotărâm singuri destinul veşnic.

Acum nu mai putem da vina pe familie, ţara în care ne-am născut, cultură, religie, acum o putem lua de la început, acum avem şansa să demonstrăm ce putem face noi, acum este rândul nostru. Lupta aceasta este grea pentru că este o luptă cu noi înşine, cu propriile tendinţe, dorinţe, obiceiuri, o luptă prin care dorim să învingem ce este rău şi păcătos în noi, de aceea indiferent de rezultat noi suntem singurii responsabili. Lupta aceasta este complicată nu doar pentru faptul că este cu noi, nici măcar că durează cât viaţa, cât pentru faptul că se poate sfârşi oricând şi de cele mai multe ori înainte de momentul anticipat de noi. Dacă suntem cinstiţi acceptăm că este destul o viaţă, mai lungă sau mai scurtă, DAR ESTE DESTUL O VIAŢĂ. Cine nu învinge în viaţa aceasta nu ar învinge nici dacă ar fi trăit trei vieţi, nici dacă s-ar fi nascut în palat, nici dacă...

Şansa să lupţi "lupta neprihănirii" este acum, te rog să o începi CHIAR ACUM.

Gânduri de toamnă

Prima frunză a toamnei, aurită de soarele verii, cade lin spre pământul obosit, scriind în văzduh un psalm de mulţumire....
Pornesc la intamplare purtand pe palme o frunza ruginie, candva traia clipe frumoase ce pareau ca nu au sfarsit, era ca o regina, facandu-si tron din ram.
Privind la ea, cortegii de cuvinte tresalta-n gandul meu. A fost un vis feeric? A fost aievea totul?... Si totusi, raspunsul nicaieri.
O, frunza ruginita, ce taine-ai sti tu spune dac-ai avea tu glas...
Îmi lipesc frunza de obraz dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtam şi eu şi ea acelaşi dor...
Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine. Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri, după care plângi, cauţi alinare la prieteni şi te trezeşti singur...şi iar plângi. Doamne, poartă-mă pe palmele Tale cum port eu această frunză!
O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare...a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă...dar aşa de tăcută!...
În tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului, sau poate bucuria puilor de vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram..

Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!!

O apropii de inimă dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi spună o taină...
...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de îmbrăţişare de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a dat seva ei fructului iubit de soare, acum simte cum se apropie vremea când ea însăşi avea să devină sevă în iarna ce va dansa printre ramurile golaşe...
Gândurile-mi se transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză...

Emotionat nespus de mult, trezit ca dintr-un vis, mi-am dat seama ca existenta mea pe acest pamant se aseamana cu existenta acestei frunze....si eu voi sfarsi asemenea.

Asa cum aceasta frunza s-a desprins de pe ramul mult iubit pentru a imbratisa pamantul din care s-a hranit, asa si eu, la vremea randuita, va trebui sa ma intorc in tarana din care am fost luat.
...Frunza lasă în urma ei adieri aurii, aromă de fruct copt, foşnet de poem...
Inima mea tremură ca frunza în bătaia vântului...şi mă întreb: eu ce las în urma mea?!...
Fosnet de cuvinte..adieri de iubire..mireasma de sfintire? Oare a vibrat in mine seva lui Hristos, pulsand in cei de langa mine verdele crud al Vietii?...Oare am ars in mine pana la mistuire nervurile pacatului ca prin ruginiul sarut al Mantuirii sa ma pot contopi cu Cerul in Eterna Primavara?...
Ah, Doamne..câtă culoare ar prinde fiinţa dacă aş muri faţă de păcat! Cum,aş avea culoarea Veşniciei Tale, a Chipului Tău, a ceea ce eşti TU!! Ce minunat ai prinde Chip în mine şi cum Ţi-aş aşterne covor de osanale Acolo!
...din moarte renaşte-mă pentru Tine!...Fă-mă să cânt doar la adierea Duhului Tău! Fă-mă să tresar doar la ivirea luminii Tale! Fă-mă să plâng doar iubindu-Te! Fă-mi tăcerea mistuire şi jertfire sub sfântă talpa Ta!
...

O adiere caldă şi o mireasmă de flori de cais îmi învăluie simţirea...Văd în faţa mea două scânteieri de lumină...În adâncul inimii simt pulsând Primăvara...Mă uit să văd unde mă aflu...şi două palme calde îmi pictează chipul cu verde crud şi mă aşază între florile de cais pe care tocmai poposise un fluturaş cu aripi de mătase...

Toamna plangerii de frunze, in anul despartirii, in neantul universului neinteles

Visul meu frumos, de multe ori ma intreb de ce m-ai mintit. As vrea sa stiu daca m-ai iubit, sa aflu tot ceea ce nu am stiut toata viata mea. As vrea, azi, sa gasesc raspunsul la toate intrebarile mele. As vrea sa stiu de ma simt asa de pustie pe dinauntru, de ce nu mai pot zambi, de ce vreau sa plang, dar lacrimile nu vor sa ma paraseasca.

Azi si doar azi, simt un impuls de a cauta ceea ce de toata viata am fugit. Vreau sa descopar minunile lumii si raspunsurile la intrebarile fara raspuns. Vreau sa calatoresc in timpul marilor iubiri si sa dezleg enigme vechi de secole. Vreau sa inteleg de ce pentru unii iubirea transcende timpul, in timp ce altii se sting incet in lipsa ei.

Suntem oare creati unul din coasta celuilalt in asa fel incat nu ne putem intelege unul pe celalalt pana nu ajungem sa ne cunoastem noi insine intru totul? Ce suntem noi de fapt, acum? Suntem oare mai mult decat urma de cerneala lasata de o pana pe hartia veche din bucatarie? Suntem oare mai mult decat frunza trecatoare pe aleea cu castani?

Am crezut ca iubirea noastra a trecut de primavara infloritoare a cunoasterii, si-a atins apogeul printre pomii verzi ai verii pline de viata si caldura, iar acum a ajuns in toamna frunzelor cazute si s-a terminat. Speram sa vina iarna si ne gasim printre aleile cu arbori goi si sa descoperim ca suntem acele ramasite care raman inca agate sub ploaia alba a iernii. Dar, vai, cat de amarnic m-am inselat!

Vreau sa stiu ce ai simtit! Ai simtit primavara cu adevarat sau ai vrut doar sa treci printre boboci florilor impreuna cu cineva din cauza ca iti era frica de singuratate ? Si daca e asa, oare esti o reptila ce nu se poate incalzi sub soarele verii si are nevoie de o alta caldura pentru a trece peste acest anotimp? Iar toamna, anotimpul covorului de frunze, te-ai trezit la viata ai realizat ca ai destula putere cat sa te descurci singur si ai pleca?

Dar, oare stiai ca sunt acolo, langa tine, cand ai decis sa pleci? Ai realizat ca exista o fiinta care te-a tinut de mana, ti-a vorbit, si care era in stare sa faca aceleasi lucruri si chiar mai multe chiar si pe covorul naturii? In egoismul tau, ai simtit prezenta unei alte persoane?

Te-am iubit si te voi iubi pe putin un veac de acum incolo. Insa incep sa invat trebuie sa-mi respect inima pana la o invata sa se iubeasca, macar un pic, si pe ea, si pe mine, inainte sa reusesc sa-mi deschid din nou sufletul iubirii.

ADIO, vis invaluit in norul fricii si tristetii!ADIO, tie, nefericitule, care stii doar sa fugi! Fugi in intuneric pentru ca lumina e prea puternica pentru tine. Eu am ales calea scanteii, la capatul careia ma asteapta dragostea pe care o merit.

E toamnă...

Viaţa mă supune, în continuare, la tot felul de examene. Am dat atâtea că şi în somn mai am coşmaruri cu ele. Şi văd că nu se mai termină. Multe dintre ele m-au ajutat să evoluiez şi să mă formez cultural şi social. Poate că examenul, ca test teoretic şi practic, este o permanenţă a vieţii. Înfruptându-ne din Pomul Cunoaşterii ne continuăm erezia biblică. Ne formăm ca spirite alese, superioare. Ne asumăm potenţe demiurgice, adică ne umanizăm.
Într-o zi atingem acel apoteotic, credem noi, imperativ “cogito ergo sum!” Pentru mine însă el a devenit dramă existenţială personală. Chiar mă gândeam să scriu o dramă! Însă mi-a trecut, mi se pare genul cel mai inutil. Pentru că cel mai bine o scrie viaţa. Şi poate drama supremă este aceea că oricâte examene dăm şi oricât de mari sunt calificativele obţinute la Marele Examen picăm întotdeauna. Sau promovăm în altă dimensiune. Aceasta este infirmitatea şi măreţia fiinţei umane. Tocmai de aceea vorbim despre Om ca existenţă tragică. Oricât de perseverenţi şi străluciţi învăţăcei am fi nu ne putem depăşi cenzura. Murim la fel, vorba cântecului… “Nici săracu`, nici bogatu` / Nu trăiesc de două ori... “ 
Diferă, o vreme, doar urma ce o lăsăm. Dar, raportat la scara timpului, se şterge şi ea aproape instantaneu. Ce se mai ştie, astăzi despre nu ştiu câte minuni ale lumii distruse în războaie… Ori despre înțelepciunea tezaurizată în celebra Bibliotecă din Alexandria și mistuită de foc? Mă întreb uneori dacă nu cumva au dreptate criticii tehnocratismului. Oare orgolioasa noastră civilizaţie umană, împinsă de la spate de ban, în nebunia goanei după dezvoltare cu orice preţ, nu se sinucide câte un pic în fiecare zi? Poate că adevărata morală rămâne hedonică. Cel mai simplu și mai frumos ar fi să ne trăim clipa. Pentru că o clipă e însăși viața noastră!
Adevăratul imperativ existenţial să ne fie „iubesc deci exist!” Dar ce te faci când simţi că nu mai ai nici acest drept?

O zi ploioasă de toamnă

E o zi rece de toamnă. Încă de dimineață, o ploaie măruntă și mohorâtă a început să cadă din cerul plumburiu. Stropii mici și grei se prăvălesc necontenit spre sol, într-un ritm infernal, de zici că ar fi vrut să înece întrega natura. Plouă fără o clipă de pauză încât nu ai cum să nu te întrebi unde a fost strânsă toată această apă. Sau poate acolo sus, în văzduhul negru plini de nori triști se află un ocean la fel de mare ca cele de pe pământ? Oricum, solul este deja îmbibat cu mai multă apă decât poate absorbi, astfel că bălțile mari cu apă în exces au apărut peste tot.

Pe străzile pustii ale orașului niciun trecător nu se încumetă să dea piept cu ploaia rece de toamnă. Alungați de vremea rea, oamenii stau pitiți după zidurile călduroase ale caselor și privesc pe geamuri furia cu care natura înțelege să se exprime. Din când în când câte o mașină sparge ritmul ploii, astfel că sunetul înfundat al ploii trece în plan secund. După câteva secunde, atmosfera este din nou dominată de zumzetul stropilor de ploaie bătând supărați în geamul ferestrelor. 

Singurii care par a nu protesta în fața abundenței ploii sunt copacii. Chiar dacă au mai toate frunzele ruginite și îmbătrânite de atingerea toamnei, se bucură de fiecare strop de ploaie. Încă mai speră că ploaia ar putea să-i ajute să-și recapete verdele sănătos al frunzișului și să mai amâne o perioadă venirea zilelor geroase de iarnă.

Undeva sub o ramură de copac groasă și plină ochi de frunze mari, ca un acoperiș de casă, o pasăre stă zgribulită și murată. Penele îi sunt ude leoarcă, iar ghearele ascuțite le are înfipte adânc în scoarța copacului. Ochii mici îi are închiși, iar aripile gingașe le are strânse pe lângă corpul fusiform. Șiroaiele de apă i se scurg pe corpul zburlit, iar ea este încremenită. Nu face nicio mișcare de parcă ar fi o statuie.

Cu siguranță că toată suflarea de pe pământ așteaptă cu sufletul la gură momentul în care forța ploii va slăbi și va lua o pauză. Nici chiar ea nu poate avea la nesfârșit aceeași vervă și un rezervor nesfârșit de stropi.

Despre toamna… Azi am toamna in suflet…

Abia azi am simtit ca a venit toamna… abia azi am simtit toamna in sufletul meu… M-a invaluit pur si simplu, mi-a brodat sufletul in amintiri, ganduri, emotii si vise. Vise ce ajung sa se desprinda si sa fie purtate de vant asemeni frunzelor. Sunt constienta ca vor rataci, cat vor rataci si se vor intoarce iar la mine, se vor lipi de suflet si nu se vor desprinde din nou decat cand vor uita cat de dor le-a fost de mine…

Chiar daca a venit toamna, anotimp al “depresiei” cum tin unii sa il numeasca, eu zambesc mai mult ca niciodata pentru ca ma simt un copil al toamnei, care se gandeste cu nerabdare la ce va urma: o perioada de liniste, plimbari in ploile cu picaturi mici si sure, mai mult timp pentru cartile ce asteapta “cuminti” ca sa fie citite si stari de transa ce cauta nelinistite trairi a caror destinatie finala e regasirea…

Da stiu… altii ar putea spune ca totusi toamna e urata pentru ca odata cu ea incepe frigul. Ei…si ce daca? Oare atunci cand iubim, nu gasim rezerve de caldura si pentru cele mai geroase ierni? Asa cum in verile toride, sufletul iti poate fi inghetat si ranit de dezamagiri sau regrete?

La mine toamna a venit firesc, mi-a patruns in suflet si s-a cuibarit acolo. Nu m-a lasat sa o acuz ori sa o intreb ceva, si-am acceptat-o… pentru ca asa e ea… ti se strecoara in suflet si nu te lasa in pace! Sfatul meu e sa nu i te impotrivesti: iubeste-o sau macar accept-o si gusta tot ce-i mai bun din ce-ti ofera ea!

Da… mai stiu ca toamna se numara sperantele, cuvintele, zambetele si uneori lacrimile, dar cel mai mult toamna ne complesesc emotiile… Azi am ascultat aceasta melodie de multe, multe ori si inca mai merita s-o asculti, pentru ca de fiecare data a sunat altfel si eu am simtit-o diferit… in aceeasi zi de toamna…

Sa aveti o toamna frumoasa in suflet, imbelsugata cu tot ce va doriti!:)