La lumina slabă a felinarului, pe o stradă lăturalnică a orașului adormit, un cățel și o pisică stau de vorbă. Zgribuliți și înfrigurați de vântul rece de toamnă, caută din priviri un loc în care s-ar putea adăposti peste noapte. Supărat, fiind obosit și nemâncat, cățelul i se adresă pisicii:
- Auzi, eu cred că va trebui să dormim afară peste noapte. Umblăm ca bezmeticii de ceva vreme și nu am găsit niciun loc călduț.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse amărâtă pisica. Hai totuși să mai încercăm. E un frig afară de vorba aceea: "Să nu scoți niciun câine din casă."
- Da, doar că proverbul acesta a fost inventat de oameni. Niciunul din ei nu s-a gândit cu adevărat la noi câinii, zise câinele și dădu din cap a supărare.
- Ne plângem și noi acum. Dar e abia toamnă. Ce o să facem la iarnă dacă acum ne văităm? întrebă retoric pisica.
Umblară ei cât mai umblară, dar degeaba. Nu găsiră niciun loc ferit de frigul pătrunzător al nopții de toamnă târzie. Tocmai atunci îi veni pisicii o idee. O împărtăși cu câinele.
- Uite parcul! Să mergem să ne adăpostim lângă un copac. Putem să ne facem un pat de frunze. Ce spui?
- Hmmm. Cam rustic. Dar în lipsă de altceva cred că ideea ta e bună, spuse cațelul, dar glasul lui doar bucurie nu trăda.
De cum au intrat în parcul amorțit, un sentiment straniu a pus stăpânire pe ei. Un întuneric de nepătruns domnea împejur. Foșnetul frunzelor uscate, răvășite și aruncate de vânt în toate cele patru direcții, dădeau impresia unui loc bântuit.
- Brrr. E cam întuneric aici. Frunzele astea uscate foșnesc îngrozitor, parcă ar vorbi.
- Deprimant, spuse într-o doară cățelul. Cât sunt eu de câine mi-e frică. Mereu mă uit în spate, simt că sunt urmărit de niște ochi.
- Ești fricos, spuse pisica. Nu e nimeni în jur. Ochii mei mă ajută să văd prin bezna asta ca ziua. Ai încredere în mine. Suntem singuri.
- Eu nu văd mare lucru, mormăi câinele. Dacă nu-s atent o să-mi bag degetele în ochi. Ce zici de copacul asta imens?
- Cred că e bun. Uite câte frunze ruginii au căzut din el. O să ne facem un culcuș foarte bun.
- Asta dacă vântul ăsta furios nu va spulbera gramada de frunze pe care o vom aduna, continuă în același ton câinele.
- Hai să ne grăbim, zise pisica. Sunt atât de obosită, încât adorm în picioare.
S-au pus pe treabă și în scurt timp au încropit un culcuș numai bun pentru somn. Când au fost gata, s-au așezat covrig pe maldărul de frunze. Câinele a glăsuit:
- Adevărul e că e mai bine aici. Măcar avem ceva moale sub noi, iar dacă plouă vom fi feriți.
- Cu siguranță e mai bine decât pe asfaltul rece, confirmă pisica și își îndoi lăbuțele sub corpul mic. Mă simt ca acasă!
- Tu te simți ca acasă, când de fapt suntem două animale fără casa, zise morocănos cățelul, în timp ce se foia neliniștit pe teancul de frunze veștede. Hai să dormim, să uităm că suntem sub cerul liber.
- Spui bine, să dormim. Îți urez somn ușor și să visezi că suntem într-o casă călduroasă și tocmai am mâncat o masă caldă, filosofă pisica.
- Până una alta va trebui să mă mulțumesc doar cu visul. Vise călduroase și ție pisicuțo!
De cum au închis ochii, cele două animale au căzut într-un somn profund, care a durat întreaga noapte. În tot acest timp vântul sufla din ce în ce mai tare. Frunzele goneau în toate părțile, așezăndu-se peste tot, asemeni unor fulgi de nea. Au acoperit animalele în întregime, iar asta le-a încălzit suficient de bine încât să nu simtă frigul pătrunzător din parcul înghețat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu