Copacii verzi, nu cu mult timp în urmă, au început a rugini. Frunzele veștejite ale acestora au îngălbenit în nuanțe diferite. Toamna, ca un artist desăvârșit le-a pictat în tonuri triste, dar pline de culoare și expresivitate. Întreg tabloul, conturat de pastelurile toamnei, are ca subiect principal frunzele copacilor. Ofilite și adormite, acestea participă din plin la punerea în scenă a spectacolul toamnei, un spectacol plin de culoare, de dans și muzică.
Cele mai viguroase frunze, încă în putere, se țin cu dinții de crengile uscate, care le-au fost casă în ultimele luni. Cu toate că sunt îmbătrănite, rezistă vitregiei naturii și se încovoaie sub adierea viforniței. De acolo de sus privesc la suratele lor mai slabe care s-au desprins deja din capaci. Acestea din urmă, maronii și uscate de-a binelea, s-au abandonat fără vlagă în brațele vântului. Minute în șir se lasă purtate în bătaia lui, fiind mult prea obosite pentru a opune orice urmă de rezistență. Călătoria pe aripile vântului nu durează la nesfârșit. Într-un final, secătuite de orice urmă de viață, frunzele se așează pe sol și încep să țeasă straiele ruginii ale toamnei. Așezate una peste alta, într-o degringoladă stranie, frunzele par a fi un covor galben-maroniu moale.
Un alt grup de frunze mari și uscate tocmai se desprind de crengile golașe ale copacului. Sunt extrem de triste precum melodia ce se aude din gura vântului rece. Șuiratul vântului prin crengile copacului se aseamănă cu o muzică de jale. Pe aceste ritmuri pline de duioșie frunzele mâhnite se înlănțuie într-o horă și încep a se roti de zor. Când cântecul vântului ajunge la final, frunzele se lipesc de sol. De acum înainte aici va fi casa lor. O casă în care domină un sentiment de melancolie, zidită din frunzele veștede ale copacilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu