Viaţa mă supune, în continuare, la tot felul de examene. Am dat atâtea că şi în somn mai am coşmaruri cu ele. Şi văd că nu se mai termină. Multe dintre ele m-au ajutat să evoluiez şi să mă formez cultural şi social. Poate că examenul, ca test teoretic şi practic, este o permanenţă a vieţii. Înfruptându-ne din Pomul Cunoaşterii ne continuăm erezia biblică. Ne formăm ca spirite alese, superioare. Ne asumăm potenţe demiurgice, adică ne umanizăm.
Într-o zi atingem acel apoteotic, credem noi, imperativ “cogito ergo sum!” Pentru mine însă el a devenit dramă existenţială personală. Chiar mă gândeam să scriu o dramă! Însă mi-a trecut, mi se pare genul cel mai inutil. Pentru că cel mai bine o scrie viaţa. Şi poate drama supremă este aceea că oricâte examene dăm şi oricât de mari sunt calificativele obţinute la Marele Examen picăm întotdeauna. Sau promovăm în altă dimensiune. Aceasta este infirmitatea şi măreţia fiinţei umane. Tocmai de aceea vorbim despre Om ca existenţă tragică. Oricât de perseverenţi şi străluciţi învăţăcei am fi nu ne putem depăşi cenzura. Murim la fel, vorba cântecului… “Nici săracu`, nici bogatu` / Nu trăiesc de două ori... “
Diferă, o vreme, doar urma ce o lăsăm. Dar, raportat la scara timpului, se şterge şi ea aproape instantaneu. Ce se mai ştie, astăzi despre nu ştiu câte minuni ale lumii distruse în războaie… Ori despre înțelepciunea tezaurizată în celebra Bibliotecă din Alexandria și mistuită de foc? Mă întreb uneori dacă nu cumva au dreptate criticii tehnocratismului. Oare orgolioasa noastră civilizaţie umană, împinsă de la spate de ban, în nebunia goanei după dezvoltare cu orice preţ, nu se sinucide câte un pic în fiecare zi? Poate că adevărata morală rămâne hedonică. Cel mai simplu și mai frumos ar fi să ne trăim clipa. Pentru că o clipă e însăși viața noastră!
Adevăratul imperativ existenţial să ne fie „iubesc deci exist!” Dar ce te faci când simţi că nu mai ai nici acest drept?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu