Noaptea de iarnă este cel mai neprietenos lucru posibil. Temparaturile foarte mici fac din orice plimbare în noapte o activitate imposibilă. Încremenirea naturii se transferă încetul cu încetul asupra oricărui om, care îndrăzneşte să iasă din casă. Oricât de înfofolit ar fi omul acela, gerul năpraznic pătrunde prin cea mai mică deschizătură a hainelor şi pune stăpânire pe el, asemenea unui duh necurat.
Singurul care se află în elementul său în nopţile de iarnă este crivăţul. Fără nicio mustrare de conştiinţă, crivăţul îşi aruncă răsuflarea turbată şi friguroasă asupra naturii. Nimic nu-i scapă! Copaci, vegetaţie, râuri, pâraie toate cad pradă îngheţului său din care-şi vor reveni cu greu. Nici animalele nu sunt ferite de atingerea sa nefastă. În încercarea de a scăpa de contactul cu temperaturile scăzute, animalele se cuibăresc cât mai adânc în măruntaiele pământului.
O prezenţă constantă în nopţile de iarnă este şuieratul copacilor. Aflaţi într-o luptă aprigă cu vântul furios, care ar vrea să-i culce la pământ, copacii scot zgomote ascuţite de parcă ar ţipa de o durere sfâşietoare. Doar cei mai semeţi dintre copaci rezistă, unii dintre ei cedează în faţa urgiei.
De după cerul negru al nopţii de iarnă, nici regina nopţilor, luna, nu pare mai fericită. Mai mică şi mai puţin luminoasă decât în nopţile senine de vară, luna pare că se ascunde după norii grei şi pufoşi. De acolo de sus îşi arată din când în când razele timide, aducând o licărire de viaţă în peisajul adormit şi trist. Dar cu toate acestea nu reuşeşte decât puţin să schimbe aspectul sinistru al unei nopţi de iarnă.
În timpul nopţii nici zăpada nu mai pare atât de frumoasă precum apare ziua. Cu o tentă gri, neaua nu mai are nimic din albeţea şi strălucirea de peste zi. Chiar şi structura sa pufoasă se schimbă, devine aspră, iar atunci când vântul suflă în ea o spulberă în mii de părţi abrazive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu