Scurtă descriere a unui peisaj de iarnă

Peisajul de o mare frumuseţe este asemenea unui tablou pictat în alb. Natura se pierde sub albul rece al zăpezii. Felul în care totul este cuprins de albul infinit stârneşte celui care priveşte acest peisaj teamă şi nelinişte. 

Cerul este tăcut şi mohorât. Razele soarelui rotund şi palid se chinuie să răzbată printre norii groşi şi albi. Din înaltul cerului fulgi mici şi deşi de zăpadă se rostogolesc fără încetare spre pământul deja acoperit de o mantie albă şi strălucitoare. Fulgii cad de parcă un personaj înspăimântător ar cerne fără încetare ninsoarea printr-o sită uriaşă. Vântul scăpat din hăţuri bate fără oprire, viscolind omătul în stânga şi în dreapta. Troiene mari de zăpadă pot fi observate ici-colo, iar cărările umblate de oameni sunt acoperite în totalitate de oceanul alb.

În zare se văd sate îngropate sub munţi de omăt. Singurul semn de viaţă în pustiul de zăpadă, care ne duce cu gândul la căldura din vetre, este fumul gros care iese din coşurile caselor. În curţile caselor, oameni, animale şi orătănii stau ascunse în locuri ferite de atingerea geroasă a iernii. Nici ţipenie de om nu se observă pe uliţele satelor adormite.

Copacii se resimt de pe urma greutăţii omătului care-i apasă pe umeri. Asemenea unor fantasme albe, copacii se pierd în zare, trezind în privitor năluciri de spaimă. De-a lungul drumului acoperit cu un covor alb, plopii par nişte lumânări albe înşirate într-o ordine perfectă.