La ceas de seară, râul şi marea stau de vorbă. În timp ce aşteaptă ca mare să-şi deschidă braţele pentru a cuprinde apele râului, îşi vorbesc cu simpatie, ca doi prieteni vechi.
- Râule, râule! Drum lung ai bătut şi astăzi!
- Da aşa e. Vin de departe. Am scăldat cu apele mele multe plaiuri. Mi-am unduit şiroaiele prin ţinuturi locuite, dar şi prin regiuni prin care nu vezi ţipenie de om. Dar tu ce ai făcut de când nu am mai vorbit?
- Eu am purtat pe valurile mele sute de bărci şi vapoare. Le-am legănat ca pe nişte frunze aflate în bătaia vântului. Apoi am suflat vânt puternic pentru a le ajuta să navigheze.
- Te-au afectat ultime ploi? întrebă curios râul.
- Da. Şi încă ce mult m-a afectat. Mi-a crescut nivelul foarte mult încât nu am mai avut loc în albia mea. Am inundat porturile şi plajele. Am lăsat după mine multe stricăciuni. M-am chinuit să le explic oamenilor că nu e vina mea. Dar nu m-au înţeles.
- Ştiu cum e! răspunse râul. Zilele trecute şi albia mea s-a umflat şi am inundat un sat întreg. În drumul meu am distru zeci de case. Le-am promis oamenilor care plângeau că voi avea grijă să nu se mai întâmple aşa ceva pe viitor. Şi chiar aşa am să fac!
- Draga mea mare acum deschide porţile să intru, să-mi pot descărca apele. Am cu mine o sumedenie de peşti care ard de nerăbdare să simtă gustul sărat al apei de mare.
- Gata râule, prietenul meu de-o viaţa. Veniţi în casa mea. E loc pentru toţi.
- Mulţumesc şi mi-a părut bine de conversaţie, adăugă râul, umflându-şi apele pentru a se vărsa în mare.
- Ne mai auzim râule! Umblă sănătos până atunci, şopti mare prin valurile sale învolburate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu