Zilele trecute la şcoală am avut parte de o păţanie, amuzantă spun eu, cu noul telefon pe care mi l-au luat părinţii. Ştiind cât de mult îmi doresc un telefon mobil frumos, părinţii mi-au luat de ziua mea un Iphone 4. Este un telefon foarte, foarte frumos, pe care orice elev şi-l doreşte. Printre multele funcţii deosebite pe care le are, redă foarte bine tonurile de apel. Din dorinţa de a-mi impresiona colegii, cu claritatea sunetelor pe care poate să le redea, am instalat ca ton de apel un miorlăit de pisică. Dar nu orice fel de miorlăit, ci unul incredibil de real. A doua zi la şcoală, le-am arătat colegilor telefonul meu mobil mult dorit. Au fost impresionaţi. L-am rugat pe Andrei să mă sune pentru a auzi tonul de apel. Din telefon s-a auzit: miau, miau, miau. Era atât de credibil încât un coleg care trecea pe lângă noi s-a oprit şi m-a întrebat dacă am adus o pisică la şcoală.
Demonstraţia făcută cu noul meu telefon a fost întreruptă de sunetul clopoţelului. Am intrat în clasă, în grabă, uitând complet de faptul că nu am închis sunetul telefonului. Doamna de matematică a deschis uşa, iar liniştea de rigoare s-a instalat în clasă. După ce catalogul a fost strigat, din spatele clasei, de la cuier, unde erau aşezate hainele noastre, s-a auzit un miorlăit de pisică. Miau, miau, miau se auzea, iar pentru moment s-a aşternut linişte în clasă. Apoi miorlăitul a continuat: miau, miau, miau. Colegii au început să râdă şi se uitau unii la alţii veseli. Doamna de matematică ne-a privit pe un ton serios şi ne-a întrebat ce se întâmplă. Şugubăţ cum este el, Andrei a răspuns în locul tuturor: este pisica lui Sebastian. Şi a continuat: i-au luat părinţii o pisică şi el a venit cu ea la şcoală. Nu a terminat bine de spus aceste cuvinte, că toţi copiii au început să râdă din nou, mai tare decât înainte.
Auzind acestea, doamna de matematică m-a întrebat cum îmi permit să vin cu animale la şcoală şi mai ales la ora dânsei. M-am ridicat în picioare şi năucit de cuvintele lui Andrei am bânguit un răspuns, pe un ton ruşinat: Doamnă, nu este adevărat, nu am pisică şi în plus eu am alergie la pisici! În tot acest timp copiii chicoteau în permanenţă şi vociferau. Din când în când, din spatele clasei, miorlăitul de pisică se făcea auzit printre râsetele copiilor.
Doamna s-a ridicat şi ea în picioare şi s-a îndreptat spre mine ameninţător. Mi s-a adresat pe un ton autoritar: dacă în în următoarea clipă nu scoţi pisica de unde ai pitit-o, mă duc la director. În timp ce eu adăugam: Dar nu este adevărat, eu ... , am aruncat o privire spre Andrei. L-am văzut cu telefonul său în mână. Atunci m-am prins de năzbâtia lui. Poznaşul îmi dădea de zor bip-uri, iar telefonul mea s-a transformat într-o veritabilă pisică. Am început şi eu să râd şi i-am explicat doamnei tărăşenia. M-am îndreptat către haina în care era "pisica mea" şi i-am arătat telefonul doamnei. Când a văzut telefonul, care brusc a început să miorlăie, a început şi ea să râdă. Clasa s-a pus şi ea pe chicotit. Şi am ţinut-o aşa câteva minute bune.
Într-un final doamna ne-a rugat să ne oprim din râs, iar pe mine m-a rugat, zâmbind desigur, să nu mai ţin pisica nemâncată, pentru că s-ar putea să miorlăie toată ziua. Mi-am cerut scuze pentru cele întâmplate şi am promis că nu se va mai întâmpla aşa ceva. Iar mie mi-am promis ca de fiecare dată când voi intra în clasă să verific telefonul şi să-i opresc volumul. Nu de alta, dar poate pe viitor la tonuri îmi voi pune un sunet de câine sau chiar de urs, iar atunci în loc de râs ne vom alege cu o sperietură pe cinste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu