Compunere cu titlul - Autoportret la oglindă

Din oglinda curată precum cristalul îmi zâmbeşte un copil blond cu ochi albaştri. Nici înalt nici scund, copilul acesta este vesel şi vioi. Chiar şi în faţa oglinzii nu are stare: se strâmbă şi sare de pe un picior pe altul, semne ale unei nerăbdări copilăreşti. Pielea albă a obrajilor şi câţiva pistrui pe nas, creionează un băiat gingaş, cu trăsături fine. În faţa ochişorilor albaştri, încadraţi de nişte sprâncene lungi, stă o pereche de ochelari cu rame metalice. Din spatelor acestora, albastrul ochilor scrutează fără încetare oglinda din faţa lui, din dorinţa de a cuprinde cu privirea fiecare mişcare care se reflectă. Aşezaţi pe nasul drept, ochelarii se potrivesc perfect cu ovalul frumos al feţei. Buzele mici, colorate într-un roşu deschis, au colţurile îndreptate în sus. Acest fapt trădează predispoziţia băiatului spre optimism, pozitivism şi încredere de sine. Atunci când zâmbeşte, nişte dinţi albi completează profilul sănătos al celui care se oglindeşte în bucata de sticlă. Părul deschis la culoare al copilului, lipsit de orice ondulaţie, este frumos pieptănat, de parcă ar intenţiona din clipă în clipă să fie subiectul unei fotografii. Privite în ansamblu, aceste trăsături fizice conturează un băiat de 12 ani, puţin timid, dar cu o mare dorinţă de a se bucura de viaţa fericită pe care o are. Dacă nu aţi ghicit până acum, copilul acesta sunt eu! Iar cele de mai sus alcătuiesc autoprotretul meu.