În curtea mare a casei, două animale se joacă nestingherite. Deşi ar trebui să fie duşmani de moarte, pisica Pisi şi căţelul Grivei se înţeleg de minune, ba chiar mai mult discută unul cu altul.
- Pisi, de când nu ai mai ieşit tu din curtea casei? Nu ţi-e dor să hoinăreşti pe străzi?
- Păi... să fiu sinceră eu nu am ieşit niciodată din curtea asta. Deci nu prea ştiu cum e pe străzi. Tu ai fost vreodată?
- Da! Înainte să mă aducă stăpânul acasă, câteva luni am bântuit pe străzi. Eram liber să fac ce vreau eu... Ce vremuri! spuse Grivei oftând.
- Grivei, să înţeleg că eşti supărat pe stăpân că te-a adus acasă? îl întrebă curioasă pisica.
- Nu! Nu am cum să fiu supărat pe el! Din contră, am să-i fiu recunoscător toată viaţa. M-a adunat de pe străzi, m-a îngrijit, mi-a dat să mănânc... mi-a asigurat un cămin plin de dragoste. Ştii, viaţa de câine nu e uşoară pe străzile unui oraş. E foarte greu să găseşti mâncare.
- Şi atunci de ce eşti trist? spuse pisica, dorind să afle mai multe.
- Mi-e dor să pot umbla pe străzile oraşului, să văd oamenii plimbându-se, să văd luminiţele oraşului. Dacă ai ştii ce frumos este oraşul noaptea. Cred că ţi-ar plăcea, zise căţelul privind la soarele care stătea să apună.
- Adevărul este că aşa cum povesteşti mi-ar face plăcere să ies din casă. Dar tu ştii Grivei, noi pisicile preferăm să stăm tolănite şi să dormităm. Şi eu, precum celelalte pisici, sunt cam leneşă.
- Da! Eşti leneşă cât încape, spuse zâmbind căţelul. Dacă ar fi după tine ai dormi zi şi noapte, adăugă Grivei şi botul i se lumină de un zâmbet larg.
- Ei lasă că nici cu tine nu mi-e ruşină, îl tachină Pisi. În ultimele zile nu ai mai ieşit din cuşca ta! De ce?
- Hmm. Să-ţi spun sau să nu-ţi spun .... cântări cu glas tare Grivei.
- Haide nu te mai codi, spune-mi. Şi pisica se aşeză mai aproape de căţel pentru a auzi confesiunea.
- Am ascuns un os în faţa cuştii şi îl păzesc, şopti Grivei. Da te rog să nu mai spui la nimeni, da? spuse pe un ton grav căţelul.
- Şi cui crezi tu că i-aş putea spune eu? Stăpânului? Crezi că ar vrea el să-ţi ia osul? spuse pisica străduindu-se să nu pufnească în râs.
- Da. Probabil ai dreptate, am devenit paranoic. Cred că este efectul statului între gardurile acestei curţi, îşi aminti căţelul de unde plecase discuţia. Oare cum aş putea eu să-i spun stăpânului să mă scoată la plimbare?!
- Eu ştiu un singur lucru, spuse pisica cu o mutră superioară. Când vreau ceva, miaun şi nu mă opresc până ce nu primesc ce vreau, rosti pisica pe acelaşi ton mândru.
- Şi ce propui? spuse câinele nelămurit. Vrei să miaun şi eu? adăugă el mirat.
- Nu mototolule! Ai putea să latri şi izbucni într-un râs sănătos.
- Da ai dreptate, ce inteligentă eşti Pisi, mormăi şi căţelul. După care se puse şi el pe râs. Totuşi dăcă nu mă ascultă după ce latru, mă înveţi să miaun? Şi au început să râdă din nou, fiecare în felul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu